Nervi

Nervi

Ne jucăm pe covor. Înșirăm mărgele.  Mâinile mici nu reușesc să facă asta la fel de repede cum o fac cele mari. Copila se enervează.  Mărgelele cad pe covor. Râsul și voia bună se duc rapid și fac loc nervilor și tensiunii. Ridic tonul la ea. De ce? Culmea, pentru ca ea a ridicat tonul a mine… Cel mic doarme. Dar nu faptul că l-ar putea trezi e motivul pentru care îmi pierd răbdarea.

Îmi dau seama rapid că activitatea a fost inițiată de mine nu pentru ele ci pentru mine. Mai exact, voiam să le dau de lucru ca eu să pot să mă duc la bucătărie unde vasele așteaptă să fie băgate în mașina de spălat și mâncarea să fie terminată.

Mărgelele de pe jos îmi strică planul. Cum de nu poate? Că doar e atât de simplu! Iar eu am atâtea de făcut până se trezește cel mic. Aș vrea să fac și curat, să ieșim și în parc, să termin și mâncarea și să bag și vasele. Deci, cum să nu reușească?  Îmi dau seama că urmează o explozie de cuvinte așa că plec din cameră.

Respiră! Respiră!  Respiră!
La bucătărie e haos. Iau o gură mare de cafea, doua de aer și mă întorc la ele. Îmi cer scuze. Mă iartă dar sunt în ofensivă amândouă. Știu ele ce știu.  Nici eu nu mă simt mai bine doar fiindcă mi-am cerut scuze. Las lucrurile așa, pentru moment nu pot mai mult. Plec. Ele încep să picteze niște figurine de ipsos. Mă apuc de treabă.  Sau nu…S-a trezit Efrem.

L.E

    Le e frică de mine! :/

După somn e liniște.  Dar o liniște care nu-mi place. E mai mult frică. Stau în pat și se joacă amândouă preț de vreo douăzeci de minute. Efrem se uită la ele fascinat. În timpul ăsta eu le fac de mâncare. Vin la masă ca teleghidate. Nu știu cum să le scot din starea asta.  Efrem ia un ou de prepeliță, îl strânge în mână până se sfarâmă apoi începe să dea cu mâna pe măsuță ca să dea jos bucățelele. Irina se uită la el cu ochii mari. Apoi la mine. De obicei nu fac scene când se face mizerie la masă (adică zilnic) dar cred că azi se aștepta să o fac. Încep să râd și-i spun lui Efrem că mă bucur că e ordonat dar a greșit locul în care se aruncă resturile, nu dăm pe jos ci ducem la gunoi. Irina începe să râdă.

Plusez dându-i lui Efrem o bucată de pe jos și spunând politicos: „Serviți, domnule, ou proaspăt, curat, abia cumpărat de la cucoana prepeliță!” Fetele râd în hohote, cu lacrimi chiar.

Și asta a fost tot! De asta aveau nevoie, de o porție zdravănă de râs. Știam ca e simplu și știam că râsul scoate afară balaurii. Cu toate astea mi-a trebuit o jumate de zi să o fac.

Chiar și așa,  mă bucur că ziua s-a sfârșit frumos. Chiar minunat, cu mult râs și voie bună.

Of, numai de n-aș mai uita că am cheia în buzunar, că stă în puterea mea să petrecem zilele astfel, în pași de dans nu ascunși sub spâncene!

Bine spunea zilele trecute Laura Markham:

2 gânduri despre &8222;Nervi&8221;

  1. Da, e trist ca au frica asta. Și eu o simt deși nu am fost un copil bătut și știu ca îmi îngheață sufletul în astfel de momente. Nu vreau sa imi imaginez ce e în mintea și în sufletul lor. :/

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s