Când s-a întors din tabără, după îmbrățișări și o repriză scurtă de plâns, Irina a intrat ușor în ritmul casei. S-a așezat la măsuța ei și a făcut un desen, apoi s-a jucat cu plastilina.
Era liniște. Liniștea dinaintea furtunii pe care o intuisem și o așteptam.
La scurt timp a început să țipe la mine pe motiv că nu-i convenea elasticul cu care i-am legat părul.
A țipat mult, a poruncit să îi dezleg părul, m-a certat că am folosit acel elastic și nu altul.
Mă uitam la ea și nu știam cum să reacționez, ce să spun, sau e cazul să zic ceva… Am tăcut.
A plecat în dormitor, mi-a spus să nu intru și a trântit ușa cât a putut de tare. Am așteptat puțin și am intrat încet:
– Vreau să ieși afară! a țipat la mine.
– Vreau să rămân!
– Bine! a spus încet și mi-a sărit în brațe.
Ne-am așezat pe pat. Plângea la pieptul meu iar eu îi mângâiam părul și mă bucuram că îmi da voie să fiu lângă ea.
Îi spun ca e în regulă să plângă, că e firesc, că știu că i-a fost greu fără noi.
– Și eu am plâns de dorul tău! îi zic.
– Da, dar tu ai plâns liniștită în casă și nu te-a văzut nimeni. Eu n-am putut să plâng liniștită că mă vedeau colegii. Iar doamna mi-a spus că nu îi plac copiii care plâng.
Și plânsul a devenit din ce în ce mai încărcat de jale. Își punea mâinile pe față, ca și cum vrea să se ascundă. Nu știam ce să fac decât să plâng cu ea, să o țin în brațe și să îi mângâi părul.
Apoi mă întreabă:
– E greu să fii mamă! Așa e?
– Nu! E minunat să fii mamă, iubito! Eu sunt fericită că sunt mamă și cred că e minunat. Tu de ce crezi că e greu?
– Păi n-ai văzut că trebuie să faci mereu mâncare, să faci treburi multe și nu mai ai timp de nimic. E greu… Și viața mea e grea! E frumoasă, dar e grea. Lacrimi mari îi curg pe obraji și se împreunează în barbă. Și repetă încet: e frumoasă dar e grea!
Nodul din gât îmi dă voie cu greu să o întreb:
– Și ce aș putea să fac eu ca viața ta să fie doar frumoasă? Să nu mai fie grea?
– Să faci două oale mari de mâncare să ne ajungă o săptămână și să stai cu mine mai mult. Eu stau mult cu Efrem și Nectaria, și cu tati la fel, numai cu tine nu stau mult.
Și-mi arată cu degetele cât stau eu cu ea. Putin! Apoi începe să plângă și mai tare și-mi spune:
– Îmi iubesc frații, nu aș vrea să stau fără ei! Mă bucur că îi am și că Doamne Doamne mi i-a dat, dar vreau să stai mai mult cu mine!
Am înteles că spunându-mi că „e greu să fii mamă” încerca de fapt să-mi găsească scuză că nu stau cu ea suficient. Are dreptate! Nu stau cu ea! Rareori suntem doar noi două. Rareori facem ceva singure. În rest suntem tot timpul toți. Mă împart cum pot și aveam impresia că reușesc să o fac destul de bine. Se pare că era doar o impresie.
Copilul meu are nevoie de mine!
A fost nevoie să plece ca să poată să-mi spună lucrul ăsta. Mi-e ciudă că a trebuie să-mi spună, că nu mi-am dat seama singură de asta! Mi-e ciudă să aud că ea simte că nu are suficientă atenție din partea mea. Totuși, îmi pare bine că a fost capabilă să-mi spună. Până acum uneori îmi zicea că ii vine să plângă dar se abținea. Acum însă, pentru prima dată a spus „Vreau să plâng! ” şi a plâns. Mult! Iar eu am fost acolo și am ținut-o în brațe. Sunt atât de mândră de ea!
La ceva timp, după ce s-a liniștit, mi-a spus că nu mai pleacă fără noi în tabără până la 15 ani, „nu mai puțin, nu 14 ci 15!” Mi-a zis că nu vrea să plece 8 zile în august la mare ci preferă să meargă cu noi, chiar dacă vom sta doar o zi. Iar dacă nu vom avea cum să mergem va înțelege și nu se va supăra.
Nu i-am spus că nici eu nu-mi mai doream să plece fără noi, că și mie mi-a fost atât de greu fără ea, că am trăit cu sufletul la gură în acele zile!
Nu i-am spus pentru că era seara ei, seara în care ea și-a golit sufletul în fața mea și voiam să rămână așa. Voiam să fie despre ea! Dar îi voi spune! Și voi avea grijă și-mi voi da silința mereu să simtă că e minunat să fiu mama ei!
Iartă-mă, minunea mea, pentru toate momentele în care n-am avut ochi doar pentru tine! Iartă-mă, copil bun, pentru toate zilele în care m-ai împărțit cu frații tăi și ai simțit că sunt mai mult a lor și mai puțin a ta! Iartă-mă, iubire mică, pentru toate clipele pe care ai simțit că ți le-am furat! Iartă-mă! Pentru tot! Pentru toate lacrimile pe care nu le-ai plâns în fața mea! Pentru toate momentele în care ai simțit că viața ta e grea! Iartă-mă!
Mulțumesc Doamne că mi-ai dat un copil atât de bun, blând și sensibil! Arătă-mi și deschide-mi ochii să văd cum să nu stric lucrarea ta, perfectă, ca tot ce faci Tu. Ai grijă de ea și ajută-mă să o pot face și eu în așa fel încât să rămână a Ta mereu!