De-aș fi știut cât îmi va fi de dor de tine, te-aș fi privit mai mult.
Ți-aș fi mângâiat ridurile.
Ți-aș fi iubit roșeața din obraji și râsul colorat.
Ți-aș fi uns toate bătăturile de pe mâini și ți-aș fi îngrijit toate rănile.
Te-aș fi privit în ochi mai des.
Te-aș fi ascultat mai mult.
Te-aș fi pus să-mi cânți în fiecare zi.
Te-aș fi strâns la piept mai mult.
Ți-aș fi ascultat tot, si plânsul, și povestile, și tăcerile.
De-aș fi stiu că timpul trece atât de repede…
E atât de greu fără tine, zâna mea!
Măicuța mea cu ochi de cer, știi, strănut ca tine, tare de se zguduie casa! Și râd ca o nebună, aducându-mi aminte ca pe tine te auzeam când strănutai din grădină.
Uneori și râsul mi-e ca al tău, colorat și zgomotos. Când râdeai te înroșeai în obraji și, Doamne, cât de frumoasă erai așa! În ochii mei ai fost frumoasă mereu dar nu ți.am spus niciodată asta. Nici că te iubesc nu ti-am spus vreodată! De-aș fi știut…
Mi-e dor de tine, bună măicuță!
Cred ca stim undeva, în subconștient știm ca va veni ziua în care nu vom mai avea cui spune tot ce simțim, dar ne place sa credem ca ea va veni târziu, foarte târziu și ca poate părinții vor găsi o cale de a fi veșnic alături de noi. Doamne, și ce tare doare când realizam ca nu asa…
Of, ai dreptate! E dureros gandul si poate tocmai de asta, cat sunt încă lângă noi, îl respingem si ne mințim ca mai e până se va întâmpla si mai avem timp pentru toate.