Înșiră-te mărgăritare, în mii de gânduri poleite și începe a etira să aflam povestea mea…
Ce-am fost? Un joc de trombon, căci mereu am mințit. Spuneam că „sunt bine”, deși, deseori eram în plină furtună. Și îmi curgeau șiroaie pe sub streșini, și refulam în mine și uneori cu greu stăteam în plută. Dar totul pe ascuns de ochii lor, al celor ce credeau orbește în binele meu.
Nu știu când a început jocul, căci memoria mea era ocupată să stocheze puf de păpădii și să danseze cu clovni, iar amănuntul ăsta l-a lăsat pierdut.
Îmi amintesc doar că într-o bună zi, de-atâta bine, am fugit de-acasă şi-am stat o zi ascunsă sub un pod.
Acolo era rece și bușteanul pe care stăteam era umezit și plin de mucegai. Și-am așteptat să fiu găsită, certată și luată cu forța acasă. Eram pregătită să le spun că „mi-e rău”! Și-am așteptat până subseară când, mușcată de frig am plecat singura acasă. Acolo, ce credeți, nimeni nu-mi simțise lipsa. Credeau că sunt la joacă. Ei, și-atunci am hotărât că „bine” va rămâne mereu „bine” iar trombonul e jocul meu preferat.
Înșiră-te, mărgărite, în vise deșarte și cuvinte ascunse!
Anii au trecut iar eu, evident, am crescut și m-am perfecționat. Am trădat, am înșelat, am jucat baba-oarba fără eșarfă, am făcut din noapte zi de câte ori am avut chef și am rămas la fel de hotărâtă să „fac bine”.
La facultate povestea a continuat numai că mă plictisisem de-atâta joacă și câteodată mă surprindeam plângând. Să râzi când sufletul îti plânge e floare la ureche, dar floare de ciulin. Mă înțepam adesea și în plus, de-atâta bine obosisem. Mă simțeam ca un nasture de rezervă cusut pe etichetă. Am încercat atunci să plec puțin din lumea asta. Ce-am reușit? Un somn adânc și-un vuiet cumplit în inima creierului. N-am spus nimănui, am plâns cu amar în fața mea și am decis că mai bine să fiu și să fac bine chiar și când mi-e greu decât să nu mai fiu deloc. Să termin jocul, așadar!
Înșiră-te, mărgăritare…
Au trecut anii și l-am întâlnit pe el, un puști cu inocența la vedere, ieșită din chenar. Nu pezevenchi ca cei cu care jucasem până atunci. M-a întrebat ce fac și când i-am spus „sunt bine!”, mnealui mi-a spus, râzându-mi în nas, „Trombon!”. În sfârșit, cineva îmi vedea cărțile! Ba mai mult, reușea să citească și dincolo de scoarță. E încă acolo, și încă mai citește. Uneori reușește să se prindă și înțelege din context, alteori îl ajut cu note de subsol. Uneori stăm umăr la umăr în leagăn și povestim despre culoarea cailor verzi. Sau despre cât de dulce e, oare, un drob de sare.
Și simt, în sfârșit, că lui pot să-i spun. Acum joc doar cu cărțile pe față!
Înșiră-te, mărgărite, în cuvinte potrivite pentru cel ce vrea s-asculte!
Ce sunt azi? Sunt un pod. Sunt podul minciunilor mele. O pisica neagră stă cocoțată pe balustradă. O zgornesc dar nu vrea să plece. O cheama 13 și e cu mine de ani de zile, chiar daca ai mei nu m-au lasat să o păstrez. Trec peste mine mii de gânduri. Unele neobservate, se duc și nu se mai întorc. Altele se fâțaie în sus și-n jos, doar-doar le-oi băga în seamă. Mă cheamă la joc, împart cărțile și-mi strigă „Ce faci?”. Sau, mai rau, îmi spun să las totul și să plec… Unele se-agață cu lacăt și rămân cu mine pe vecie. Ca 13.
Înșiră-te, mărgărite, în vise curcubeic zugravite…
Ce-aș fi? De-aş putea, o cheie îmi doresc să fiu. Să pot descuia orice vreau. Să pot astfel pătrunde acolo unde doar gândul ajunge. Să pot să spun „Poftiți, e deschis! E lumină, e cald și bine la mine, căci am lăsat deschisă mereu ușa…sufletului meu!”
Și aș mai vrea, cumva, să pot să-ncui toate minciunile de marginile sufletului meu, să le văd atârnând și să rad, căci cheia asta nu le poate și descuia.
Atât despre mine azi! Simt că am vorbit destul despre nimicuri si fantezii, ba mai mult, simt că v-am adus spre încondeiere cochilia sufletului meu.
Aveți grijă de ea, vă rog, zugrăviți-o cu galben şi împodobiți-o cu frunze de leuștean! Iar de ne vom întâlni cândva, să știți, eu nu mai mint! Doar înfloresc, uneori, ca un vechi almanah!
Articol scris pe blog pentru ultima probă din Spring SuperBlog 2017