Ziua Nectariei

Ziua Nectariei

Nectaria a împlinit cinci ani. Desi a trecut ceva timp de atunci, îi las aici câteva rânduri pentru mai târziu:

„Iubita mea cu ochi de cer, că te iubesc îți spun în fiecare zi. Îți spun și azi, te iubesc până la nori și dincolo de ei!

Iubita mea cu zâmbet cald, că te ador, tu știi prea bine! Îți spun din nou, mă-mbăt de fericire, privind la tine!

Iubita mea cu nasu-n vânt, că ești in viața mea un dulce cânt, ți-am spus de atâtea de ori! Îți spun din nou, ești armonia mea! Ești liniștea și pacea sufletului meu!

Iubita mea bună si blândă, eu îți greșesc mereu dar tu ierți și spui de fiecare dată „nu-i nimic”. Mielușeaua mea!

Îți multumesc pentru fiecare lecție pe care mi-o dai!

Îți multumesc pentru fiecare zâmbet, pentru fiecare privire și pentru fiecare îmbrățișare!

Îmi spui mereu „ce moale esti”! Îți multumesc pentru iubirea ta, blonduța mea bună!

Te iubesc, micuto!”

Mulțumesc , Doamne, pentru minunea mea mică! Pentru cei cinci ani alături de ea! Pentru tot ce mi-ai dat să trăim împreună! Pentru că m-ai ales pe mine să am grija ei! Ajută-mă, Doamne, și de acum înainte să mă bucur de ea și de frații ei! Multumesc, Doamne! Multumesc! Te iubesc!

De-aș fi știut

De-aș fi știut

De-aș fi știut cât îmi va fi de dor de tine, te-aș fi privit mai mult.

Ți-aș fi mângâiat ridurile.

Ți-aș fi iubit roșeața din obraji și râsul colorat.

Ți-aș fi uns toate bătăturile de pe mâini și ți-aș fi îngrijit toate rănile.

Te-aș fi privit în ochi mai des.

Te-aș fi ascultat mai mult.

Te-aș fi pus să-mi cânți în fiecare zi.

Te-aș fi strâns la piept mai mult.

Ți-aș fi ascultat tot, si plânsul, și povestile, și tăcerile.

De-aș fi stiu că timpul trece atât de repede…

E atât de greu fără tine, zâna mea!

Măicuța mea cu ochi de cer, știi, strănut ca tine, tare de se zguduie casa! Și râd ca o nebună, aducându-mi aminte  ca pe tine te auzeam când strănutai din grădină.

Uneori și râsul mi-e ca al tău, colorat și zgomotos. Când râdeai te înroșeai în obraji și, Doamne, cât de frumoasă erai așa! În ochii mei ai fost frumoasă mereu dar nu ți.am spus niciodată asta. Nici că te iubesc nu ti-am spus vreodată! De-aș fi știut…

Mi-e dor de tine, bună măicuță!

7 ani

7 ani

Copilul meu cu ochi de cer a împlinit 7 ani. Nu stiu pe unde au zburat acești ani. Nu stiu ce-o sa ma fac daca timpul va trece în continuare la fel de repede si ma voi trezi maine, poimâine scriind in loc de 8, 18… Stiu doar ca cei 7 ani trecuți au fost cei mai frumoși ani ai mei! As putea sa zic ca m-am nascut la 28 de ani și eu, si ca acum, împreună, am împlinit 7 ani.

Iti multumesc, copilul meu bun, ca m-ai facut mamă! Iti datorez multe zile frumoase, multe zâmbete si multe lacrimi de fericire.

La multi ani, minune blândă! Rămâi asa cum esti acum, esti perfecta!

Te iubesc „cat 10 blocuri puse unul peste altul cu gura-n jos, cat drumul pana la mare si inapoi, cat pana la bunica si inapoi si pana unde se termina drumul! Te iubesc pana sus la Doamne-Doamne!”

Rătăcire

Rătăcire

De o săptămână ne-am mutat la țară. Definitiv! Am plâns zilele astea și îmi vine să plâng și acum la gândul că de acum aici o să vă fie casa noastră. Nici nu știu cum să exprim ceea ce simt. Aici a fost mereu „acasă”.

Am stat în București 10 ani și dar am venit aproape în fiecare weekend „acasă”. Am trăit la oras numărând zilele săptămânii si așteptând să vină weekend-ul sau așteptând concediile ca să le petrecem „la țară”… Iar acum, când ne-am mutat, mă simt rătăcită, dezrădăcinată, zdruncinată, incompletă, dărâmată, oricum numai bine nu.

Mă gândesc la parcul mic de lângă bloc și imediat îmi dau lacrimile. Mă gândesc la Bianca și la mama ei, primele și cele mai dragi prietene ale noastre și îmi vine să îmi fac bagajele înapoi. Ce dor îmi e de ele!

Mă gândesc la Alexandra, vecina de la 6 și prietena Irinei și încep din nou să plâng si să regret decizia luată.

În vine rapid în minte cea pe care Nectaria și-o dorea a doua mamă, „Miha”, profesoara de canto pe care știu că Dumnezeu ne-a scos-o în cale și căreia îi datorăm atât de multe. Alta ca ea nu o să găsim niciunde. 😑

Mă gandesc chiar și la rampa de la blocul vecin la care s-au jucat fetele de atâtea ori, și la vizitele la Mega și la mersul la piață…

Nu mai zic de căsuța noastră de care ne leagă atâtea amintiri. Nu mai zic…

Apoi mă gândesc la anul de școală pe care l-a avut Irina, la tot ce nu a învățat și putea să o facă, la tot ce a învățat și nu trebuia, la tot ce a fost martoră și era bine să nu fie… Mi se face pielea de găină! Îmi șterg lacrimile și încep să cred că am luat o decizie bună.

Mă gândesc la ce înseamnă o ieșire la aer acolo și cum e aici unde stau în curte cât e ziua de lungă și iarăși mă felicit că am ales să ne mutăm.

Apoi mă gândesc la bunica, la cât de mult o iubesc fetele și cât de bine le face prezența ei și mă cert că plâng și că nu sunt altceva decât un Cănuță om sucit care a tânjit după ceva atâta timp și când în sfârșit îl are…nu-l mai vrea. Ba mai și plânge.

Afară plouă. Și înăuntru la fel. Sper sa vină soarele curând și să înțeleg că „acasă” e acolo unde ne e sufletul. Iar sufletul meu e aici din 22 iulie 2006. Am rătăcit mult și lung a fost drumul dar în sfârșit, am ajuns! Am ajuns! AM AJUNS! AM AJUNS!!!

Mulțumesc, Doamne, că există o bunică cu care la ora asta dorm copiii mei! Mulțumesc că există o soacră care mi-e mamă! Mulțumesc că există un loc în care pot să mă simt acasă și că în sfârșit sunt aici. Ajuta-mă să spun STOP zbuciumului și căutării, arată-mi că am găsit și ajută-mă să văd!

Iubesc ploaia

Iubesc ploaia

Afară plouă! Mă uit pe geam și mă gândesc dacă să mai ies sau nu. Cred că afară e o nebunie, așa se vede dinăuntru. Ies! Îmi place și mă bucur că am hotărât asta! Îmi face bine aerul asta, mirosul de asfalt ud, de iarbă udă.

E prea mare gălăgia ca să și aud ploaia așa că dau muzica tare în căști. Merg și zâmbesc fără teamă să fiu văzută și considerată nebună.. Oamenii sunt prea preocupați să nu se ude și fie se grăbesc, fie se ascund sub umbrele. Chiar simt că nimeni nu mă vede, că sunt eu și ploaia. Văd multe cizme de ploaie și mă gândesc cât de mult mi-ar placea să merg desculță.

La trecerea de pietoni nu pot trece decât prin apă. Ce bine! Nu mă desculț dar simt apa până la gleznă. Și din nou mă bucur! Aș mai sta pe loc dar sunt deja în întârziere și risc să pierd autobuzul. Poate la întoarcere…

Traversez și urc în autobuz. Surpriză…și aici plouă. Puține sunt locurile în care nu curge apă din acoperiș. Mă gândesc că nu m-ar mira să văd și aici oameni cu umbrelele deschise. 🙂

Am ajuns! Cobor și merg încet prin ploaie. Privesc în fiecare baltă. Văd cerul! Alt motiv pentru care îmi place ploaia, aduce cerul mai aproape. Ba chiar mi-l pune la picioare…

Iubesc ploaia

Iubesc ploaia,
În ea intră
O infinitate de gînduri.
Gînduri ce mă doboară
în fiecare zi,
Gînduri ascunse
sub ploaie….
Iubesc ploaia,
sub ea lacrimile par
nişte picături vărsate
de cer asupra
pământului chinuit
de durerea oamenilor…
Lacrimi ascunse
sub ploaie…