Ma tin sa scriu de cand am nascut. Au trecut 4 luni si inca imi e greu sa pun pe hartie tot. Dar incep sa uit anumite detalii asa ca le astern aici, chiar daca doare sa imi amintesc.
Programarea operatiei de cezariana era pe 4 februarie dar din cauza unui defect de placenta, Ioan s-a nascut pe 30 ianuarie, de Sfintii Trei Ierarhi. Totul era pregatit pentru operatia de omfalocel inca dinainte de a se naste. A fost transferat de la Filantropia la Grigore Alexandrescu la o ora de la nastere si a fost preluat de cel mai bun medic chirurg. Omfalocelul pe care il vazusem de la 21 de saptamani si care era mereu masurat (avea 2 cm) in ziua operatiei s-a constatat ca era doar o mica hernie intracordonala care nu a necesitat interventie chirurgicală ci doar o procedura manuala de introducere a intestinelor. Ne-am minunat si am multumit lui Dumnezeu, fericiti ca in cateva zile vom pleca acasa. Eu eram singura la maternitate iar el la Terapie Intensiva la alt spital dar speranta mea era sa plecam amandoi in acelasi timp acasa. A doua zi insa am primit vesti proaste. Starea lui s-a degradat rapid iar rezultatul analizelor era ingrijorator. Se pare ca omfalocelul a fost de fapt cea mai mica problema pe care Ioan o avea.
Cand m-am externat am mers sa-l vad. Simteam ca zbor de fericire desi fizic abia reuseam sa merg dupa operatia de cezariana. Imi bubuia inima in piept de emotie si abia reuseam sa ma abtin sa nu plang inca de pe hol. Il vazesem doar in poze. Am intrat in salon si n-am mai reusit sa ma mai stapanesc. Mi s-a spus sa nu plâng langa el dar nu aveam cum. Era atat de mic iar pe corpul lui erau atat de multe vanatai, fire si furtunașe. Plângeam de fericire ca-l vad, ca sunt langa el, ca pot sa ii vorbesc. Eram atat de bucuroasa ca traieste dar in acelasi timp si speriata ca nu stiam ce va urma. Dormea linistit si nu parea ca sufera dar medicii erau sceptici in privinta recuperarii lui.
Ne-au spus ca la ecografie au descoperit o malformatie in ficat care afecteaza circulatia sangelui spre inima iar aceasta la randul ei deregleaza buna functionare a plamanilor. Si partea proasta e ca ficatul nu se poate opera pana la cel putin 1 an. Inima reusea sa faca fata situatiei cu suport medicamentos dar plamanii nu. Mi-am dat seama atunci ca daca nu era omfalocelul pentru care a mers la Alexandrescu, nu avea sanse sa supraviețuiască in maternitate.
Ne-am dat acordul sa ii puna un cateter central care era necesar in cazul in care necesita intervenite imediata, in special cardiaca. A trecut cu bine peste anestezia generala dar a doua zi medicii au crezut ca il vor pierde. Ne-au spus sa-l botezam cu botezul de urgenta, sa-i punem la cap o iconița si sa ne rugam sa supravietuiasca. Ne spunea toate astea o doamna doctor care zicea ca e mai optimista din fire decat toti colegii ei medici. Totusi, se vedea pe fata ei ca era îngrijorată ca il va pierde.
Am plecat de la spital cu inima zdrobita, nestiind daca a doua zi in vom mai gasi in viata. Pentru prima data am disperat cu adevarat. Pana atunci aveam impresia ca el e bine, ca doarme si ca doar e vorba de timp pana va putea sa mearga acasa. Asta voiam sa vad, un bebelus care se odihneste sa se refaca dupa suferinta cauzata de defectul de placenta. Un bebelus normal, grasut ( era de fapt umflat dar noi nu stiam asta) care in curand avea sa fie bine.Atunci am realizat cat e de grav, cand medicul ne-a spus sa chemam preotul.
Mai intai am plans, apoi in drum spre casa ne-am dat seama ca era vineri, zi de Maslu. Alex a luat copiii si pe bunica si a plecat la slujba. Eu, fiind lauza, am ramas acasa. M-am bucurat ca au plecat toti si ca am putut sa fiu singura. Am plans atunci cum nu cred ca am mai plans vreodata si am urlat la Dumnezeu sa ni-l lase. In toata disperarea mea nu stiam ce sa cer si ceream sa se faca voia mea. M-am linistit cand am primit un mesaj de la cineva mai mult decat drag care mi-a trimis un filmulet despre ultimele zile ale unei fete bolnave de cancer. Il mai vazusem dar acum avea alt sens si imi aducea raspunsuri de care aveam nevoie. M-am linistit, mi-am sters lacrimile si am strigat pentru prima data la Dumnezeu “ faca-se voia Ta, Doamne!” Am putut sa spun ca primesc orice si in momentele alea lacrimile care curgeau nu mai erau de disperare ci de nadejde. Am simtit ca totul o sa fie bine indiferent de situatie. Nu m-am mai rugat de atunci sa mi-l lase pe Ioan decat daca asta e spre binele lui.
In vinerea aceea, o prietena draga a sunat la Cobadin la parintele Isaia si acela i-a spus sa ne ducem la el daca vrem sa fie copilul bine. Asa se intamplase si cu fata parintelui Dima si cunoșteam povestea. Alex nu a vrut sa mergem. De fapt, mergea daca eu voiam neaparat dar si eu am simtit acelasi lucru ca si el. Eram curioasa sa merg dar cumva mi se parea o situatie ciudata. Am zis sa nu mergem fara binecuvantarea duhovnicului. Am sunat si ne-a spus sa ne gandim bine si daca vrem sa mergem, sa o facem. Alex a zis ca simte ca nu ar trebui, sa-l lasam oe Dumnezeu sa decida ce e mai bine pentru copilasul nostru, sa nu alergam dupa vindecare ca poate nu asta e ceea ce trebuie. Si am crezut in el, in instinctul lui si mi-am dat seama ca are dreptate. Poate pentru baietelul nostru, Domnul are alte planuri. Cateva ore mai tarziu, am reusit sa pun asta in cuvinte, acasa, in fata icoanei.
Seara s-a incheiat dureros de linistita vinerea aceea si mi-era teama de faptul ca in miez de noapte o sa fim sunati. Nu s-a intamplat! A doua zi, ca de obicei, pe la 11 plecam spre spital sa fim la 13 la usa la TINN sa intram la vizita.
Cu inima cat un purice dar cu incredere in Dumnezeu mult mai multa decat pana atunci, am intrat la vizita. Ioan era in aceeasi stare, sedat si intubat dar eram bucuroasă ca inca era acolo. Medicul de garda ne-a spus ca e stationar. Pentru noi era o veste buna, nu avea cum sa fie mai bine dar macar era la fel, starea lui nu se înrăutățise. Din ziua aceea, putin cate putin, Ioan a inceput sa faca progrese. Usor, usor i s-a scazut doza de sedativ si cam la doua saptamani distanta, a fost detubat. A inceput sa primeasca mai intai glucoza prin gavaj, apoi lapte praf. A avut o reactie la un moment dat care a facut sa i se scada doza de hrana dar s-a reglat.
Din mila Domnului totul a inceput sa decurga bine. Cel mai mult ne-a bucurat marturia cardiologului care a spus ca “ Inima pe care o vad nu mai e aceeasi inima de pana acum. Nu stiu ce s-a intamplat dar s-a intamplat bine!”
In mod minunat, vena care pompa sangele de la ficat la inima si care era marita si-a recapatat dimensiunea astfel ca fluxul de sange s-a micsorat si a facut ca inima sa nu mai fie “in travaliu permanent “. Toate astea au fost cu siguranta raspuns la toate rugaciunile care s-au spus pentru el.
In cele 7 săptamani cat a stat la terapie intensivă doar de doua ori am lipsit de la vizita. Si de fiecare data starea lui nu a fost buna, ba chiar a fost la un pas de moarte intr-una din dați. Am decis cu Alex sa nu mai lipsim, sa nu treaca ziua fara sa-l vedem. Chiar si 10 minute, dar sa fim acolo. Nu puteam sa traiesc cu gandul ca daca se intampla ceva, eu nu apucam sa-l vad in ziua respectiva. Am mers la el si l-am mangaiat pe cap, Alex ii canta cantece in franceza sau de la cor. De trei ori l-am tinut in brate. Cata bucurie mi-a adus fiecare clipa in care am putut sa-l vad, sa-l ating! L-am uns cu ulei de la Maslu zilnic, i-am facut sute de cruci si o rugam pe Maica Domnului sa ramana ea cu el cand noi nu eram, să-l acopere cu Sfant Acoperamantul ei si sa stea langa el sa nu fie singurel.
Plecam de la el linistita ca am putut sa-l vad dar o parte din sufletul meu era acolo, la Terapie Intensiva, într-un pat mic de bebeluș. Slava Domnului ca acasa ma asteptau copiii si asta imi dadea putere sa fiu bine pana la vizita urmatoare. Lor le-am vorbit despre el cu sinceritate, i-am pregatit pentru orice situatie dar am incercat sa nu-i speriem. S-au rugat pentru el in fiecare seara. Am aflat mai tarziu ca Efrem ii cerea “cuvinciosului” Gherontie sa-l ajute pe Ioan sa fie bine si seara plangea de teama ca o sa-si piarda fratiorul.
La 6 saptamani de terapie mi-au spus sa ma internez si eu ca sa mi-l dea in salon. De cand asteptam vestea asta! Visam cu ochii deschisi momentul in care o sa-l pot tine in brate cat vreau. Am stat fara el o saptamana caci inainte de ziua cand trebuia sa mi-l dea, a facut febra. Un singur episod dar suficient cat sa il mai tina sub observatie o perioada. Am mers la el la fiecare 3 ore sa-i dau sa manance. Ma mulgeam cu pompa manuala intre mese ca sa am si putin lapte de la mine. Chiar putin reuseam sa scot. Adunând, am ajuns sa ma mulg 8 ore pe zi. Aveam febra musculara si la degetul mic. Dar orice picatura de lapte matern e importanta asa ca am continuat sa o fac. Inainte de a mi-l da in salon i-au facut un examen radiologic si au spus ca are reflux asa ca mi-au recomandat sa aman inceputul alaptarii. Sa ma mulg in continuare si sa amestec laptele meu cu un praf care sa-l faca mai gros.
Cand mi l-au dat in salon, m-am asezat pe marginea patului si l-am pus direct la san. Parea ca stie ce are de facut si a inceput imediat sa suga. Cata bucurie! Lacrimi mari de bucurie imi curgeau si spuneam “Doamne Miluieste” la fiecare gura de lapte inghitita. Nu a supt mult, a renuntat usor si nu a mai vrut. In schimb a vrut bineronul. L-am pus la san la fiecare masa si de fiecare data sugea putin apoi refuza sanul. De teama sa nu se deshidrateze nu am insistat prea mult. Dar acasa nu am mai cedat. Doar o data i-am mai dat lapte praf si am insistat pana a mancat bine de la sân. Imi era atat de ciuda sa ii dau lapte praf cand eu inca aveam lapte. Nu puteam sa accept asa usor, sa renunt sau sa dau completare cand eu stiu sigur ca mai bun decat laptele meu nu e nici un lapte din lume. Cu insistenta si cu “Doamne Miluieste” in gand la fiecare înghițitură, baiatul meu a reusit. Imi spuneau ca e posibil sa nu reuseasca sa traga desi i se facea masaj pentru stimulare si intarire a articulatiilor. Mi-au zis ca unii copii cu Down nu reusesc nici să mestece si o sa manance pasat mereu. Sa accept ca e posibil sa nu reuseasca nici sa traga la san si sa cumpar un biberon cu tetina doi ca sa ii fie mai usor sa traga. Azi, la 4 luni diferenta ma uit la el cum suge si inca spun “Doamne Miluieste” si ii multumesc lui Dumnezeui ca a facut posibila bucuria alaptarii si de data aceasta.
Ioan este minunea noastra, minunea pe care am reusit sa o vedem cu ochii nostri. Inca de la inceputul sarcinii am stiut ca el e o minune si asa a fost si dupa ce s-a nascut. Minune, mijune, minune, as repeta asta de mii de ori! Totul este minunat de cand il avem pe el. El e minunat! Oamenii care s-au rugat pentru el sunt minunati! Puterea rugaciunii este minunata!
Slava Tie, Doamne, pentru minunea care doarme la pieptul meu!
Slava Tie, Doamne ca ai fost cu noi si ai avut grija sa nu deznadajduim!
Slava Tie, Doamne ca ai facut ca totul sa fie bine!
Slava Tie, Doamne, pentru toti oamenii pe care ni i-ai scos in cale, pentru medicii care l-au ajutat, pentru prietenii care au fost alaturi de noi!
Slava Tie, Doamne, pentru bunica care ne-a ajutat sa putem merge in fiecare zi la Ioan!
Slava Tie, Doamne, pentru sotul meu drag care mi-a fost stalp de sustinere neincetat!
Slava Tie, Doamne, Slava Tie!
Maica Domnului cea buna si iubitoare, iti las in grija pruncusorul asta minunat si stiu ca esti neincetat cu el! Ramai cu noi mereu, Maica buna!