Stau în salon și plâng. Lacrimile curg iar inima simt că se rupe în mii de bucăți. Unui bebeluș i se pune branulă. Durerea lui aș vrea să o pot lua eu.
Ieri și minunea mea urla din același motiv. Venele sunt prea mici și subțiri iar acul de la seringă le sparge ușor. Și atunci i se caută altă venă. Și tot așa până nu mai rămâne loc pe mâini și piciorușe.
În fiecare zi cel puțin un copil ajunge pe masa de tortură și i se caută o „venă bună”. Știu, așa trebuie, e spre binele lor, ca să li se poată administra tratamentul. Dar plânsul acela…Plânsul acela n-am să-l uit niciodată! Nici pe-al lui Efrem, nici pe-al celorlalți. Cele cinci zile de groază se vor termina mâine.
Plec fericită dar cu inima zdrobită. Știu că va trece mult timp până voi reusi să-mi scot din cap toate urletele de durere si jalea care se citea pe fețişoarele lor micuțe. Nu știu cum fac față cei care stau în spital luni de zile. Nu îmi pot imagina cum poți să rămâi întreg auzind plânsul acela în fiecare zi.
O, Doamne, ai grijă de toți copilașii din spital. Ajută-i să se facă bine! Și ajută-i Doamne să uite tot chinul le care l-au îndurat!
Slavă Domnului că Efrem e bine! Ține-ne Doamne acasă!
E crunt să vezi durerea bebelușilor. Sunt așa de neajutorați. Pui de om… Mă bucur că băiețelul tău e bine și mergeți acasă. Din păcate boala calcă în fiecare casă și spitalele nu șomează niciodată.
Așa e, din păcate, chiar niciodată. Azi plecam în sfârșit de aici. El- cât de cât sănătos, eu-cu sufletul plâns și încărcat de plansetele lor. Dar mergem acasă! Numai bine și sănătate multa!
Doamne ajuta sa nu mai fie nevoie sa mai ajungeți acolo. E cumplit sa vezi și sa auzi durere de copil…
Of, așa sper și eu, sa reușim sa stăm departe de locul ăla cumplit! Te pup!