Rătăcire

Rătăcire

De o săptămână ne-am mutat la țară. Definitiv! Am plâns zilele astea și îmi vine să plâng și acum la gândul că de acum aici o să vă fie casa noastră. Nici nu știu cum să exprim ceea ce simt. Aici a fost mereu „acasă”.

Am stat în București 10 ani și dar am venit aproape în fiecare weekend „acasă”. Am trăit la oras numărând zilele săptămânii si așteptând să vină weekend-ul sau așteptând concediile ca să le petrecem „la țară”… Iar acum, când ne-am mutat, mă simt rătăcită, dezrădăcinată, zdruncinată, incompletă, dărâmată, oricum numai bine nu.

Mă gândesc la parcul mic de lângă bloc și imediat îmi dau lacrimile. Mă gândesc la Bianca și la mama ei, primele și cele mai dragi prietene ale noastre și îmi vine să îmi fac bagajele înapoi. Ce dor îmi e de ele!

Mă gândesc la Alexandra, vecina de la 6 și prietena Irinei și încep din nou să plâng si să regret decizia luată.

În vine rapid în minte cea pe care Nectaria și-o dorea a doua mamă, „Miha”, profesoara de canto pe care știu că Dumnezeu ne-a scos-o în cale și căreia îi datorăm atât de multe. Alta ca ea nu o să găsim niciunde. 😑

Mă gandesc chiar și la rampa de la blocul vecin la care s-au jucat fetele de atâtea ori, și la vizitele la Mega și la mersul la piață…

Nu mai zic de căsuța noastră de care ne leagă atâtea amintiri. Nu mai zic…

Apoi mă gândesc la anul de școală pe care l-a avut Irina, la tot ce nu a învățat și putea să o facă, la tot ce a învățat și nu trebuia, la tot ce a fost martoră și era bine să nu fie… Mi se face pielea de găină! Îmi șterg lacrimile și încep să cred că am luat o decizie bună.

Mă gândesc la ce înseamnă o ieșire la aer acolo și cum e aici unde stau în curte cât e ziua de lungă și iarăși mă felicit că am ales să ne mutăm.

Apoi mă gândesc la bunica, la cât de mult o iubesc fetele și cât de bine le face prezența ei și mă cert că plâng și că nu sunt altceva decât un Cănuță om sucit care a tânjit după ceva atâta timp și când în sfârșit îl are…nu-l mai vrea. Ba mai și plânge.

Afară plouă. Și înăuntru la fel. Sper sa vină soarele curând și să înțeleg că „acasă” e acolo unde ne e sufletul. Iar sufletul meu e aici din 22 iulie 2006. Am rătăcit mult și lung a fost drumul dar în sfârșit, am ajuns! Am ajuns! AM AJUNS! AM AJUNS!!!

Mulțumesc, Doamne, că există o bunică cu care la ora asta dorm copiii mei! Mulțumesc că există o soacră care mi-e mamă! Mulțumesc că există un loc în care pot să mă simt acasă și că în sfârșit sunt aici. Ajuta-mă să spun STOP zbuciumului și căutării, arată-mi că am găsit și ajută-mă să văd!

Iubesc ploaia

Iubesc ploaia

Afară plouă! Mă uit pe geam și mă gândesc dacă să mai ies sau nu. Cred că afară e o nebunie, așa se vede dinăuntru. Ies! Îmi place și mă bucur că am hotărât asta! Îmi face bine aerul asta, mirosul de asfalt ud, de iarbă udă.

E prea mare gălăgia ca să și aud ploaia așa că dau muzica tare în căști. Merg și zâmbesc fără teamă să fiu văzută și considerată nebună.. Oamenii sunt prea preocupați să nu se ude și fie se grăbesc, fie se ascund sub umbrele. Chiar simt că nimeni nu mă vede, că sunt eu și ploaia. Văd multe cizme de ploaie și mă gândesc cât de mult mi-ar placea să merg desculță.

La trecerea de pietoni nu pot trece decât prin apă. Ce bine! Nu mă desculț dar simt apa până la gleznă. Și din nou mă bucur! Aș mai sta pe loc dar sunt deja în întârziere și risc să pierd autobuzul. Poate la întoarcere…

Traversez și urc în autobuz. Surpriză…și aici plouă. Puține sunt locurile în care nu curge apă din acoperiș. Mă gândesc că nu m-ar mira să văd și aici oameni cu umbrelele deschise. 🙂

Am ajuns! Cobor și merg încet prin ploaie. Privesc în fiecare baltă. Văd cerul! Alt motiv pentru care îmi place ploaia, aduce cerul mai aproape. Ba chiar mi-l pune la picioare…

Iubesc ploaia

Iubesc ploaia,
În ea intră
O infinitate de gînduri.
Gînduri ce mă doboară
în fiecare zi,
Gînduri ascunse
sub ploaie….
Iubesc ploaia,
sub ea lacrimile par
nişte picături vărsate
de cer asupra
pământului chinuit
de durerea oamenilor…
Lacrimi ascunse
sub ploaie…

Mână-gură-picior

Mână-gură-picior

„Sunt doar niste afte, nimic altceva. Nu a făcut febră, nu a avut o stare generală alterată, nu a avut absolut nimic!” Așa am crezut toți și am mers la țară unde am intrat în contact cu nepoțica mea, cea care avea „aftele”. Însă, câteva zile mai târziu, ne-am convins că ne-am înșelat. Incubația a fost de 3-5 zile, am stat la țară de vineri până duminică iar bubele l-au apărut vineri. Acum toți trei au bubițe în gură, pe mâini sau pe picioare. Boala e cauzată de virusul Coxsackie și se mai numește mână-gură-picior. Fetele au suportat bine pentru că nu au fost la primul contact cu acest virus, nu au făcut febră și nici nu s-au simțit rău. Efrem în schimb, care nu a mai avut această boală, a fost vreo două zile apatic, a făcut febră și o ușoară conjunctivită. Imunitatea scăzută i-a adus și o răceală, amigdalele umflate, secreții abundente și tuse.

Toți au suportat bine boala, fără să fie nevoie de spitalizare. Din fericire s-au putut alimenta și hidrata acasă. Aftele sunt aproape trecute, la fel și bubele de pe mâini/picioare. Au trecut 7 zile de la apariția lor dar încă nu a trecut de tot. Încă stăm în casă și vom sta departe de alți copii până când le vor dispărea de tot. Norocul nostru că zilele astea a plouat afară și a fost răcoare în casă.

Ce mă oftică cel mai tare este că din cauza bolii trebuie să mai așteptăm încă o lună până să-i scoatem polipii Irinei. Și mă tem că poate între timp mai apare ceva și ajungem prea aproape de începerea anului școlar. Dar, rămâne de văzut.

Acum încerc să nu-mi mai fac gânduri negre și să mă îngrijorez în avans ci mă străduiesc să văd parte bună a lucrurilor, să mă bucur că au suportat acasă și nu a fost nevoie să stau cu vreunul în spital. Slava Domnului pentru tot!

De mare folos mi-a fost articolul acesta.

Ultima zi de școală

Ultima zi de școală

Irina a terminat clasa pregătitoare. Am emoții și îmi doresc foarte mult să nu i le transmit. Nu și de data asta…

Regret decizia de a o înscrie la școală! Cred că îi era mai bine dacă mai așteptam un an. Și asta nu pentru că ea nu era pregătită sau că avea vreo problemă. Nu! Problema nu este la ea ci la cea care trebuia să îi fie model.

„Ești o proastă! N-ai învățat nimic!”

Așa mi-a zis săptămână trecută. Nu a putut să îmi explice clar ce înseamnă și nici contextul nu l-a nimerit dar asta nu a împiedicat-o să mă privească în ochi și să mi-o spună. A auzit la școală…

In acest an nu pot să spun că a progresat în vreun fel, din contră…vorbește răstit, pedepseste, pârăște și mai nou jignește.

Sunt multe de spus despre ceea ce se întâmplă la clasă și despre felul în care au fost tratați copiii tot anul dar nu vreau să mă prindă dimineața cu ochii în tavan și cu tensiunea mărită.

…….

Ce voi face? Nu am idee! Simt că joc într-un film prost. Să spună cineva, „Stop, regie!”

…..

Mâine e ultima zi de școală. Doamna nu vine. Absentează din nou. Probabil că îi voi pune eu Irinei coronița pe cap. Probabil că ea o să fie tristă că Miss nu e iar eu va trebui să mint și să o acopăr, să spun că sigur și miss regretă că nu e cu ei în această zi importantă. Probabil că o să fie fericită la gândul că o va revedea la toamnă. Iar eu voi minți din nou…

Nostalgie

Nostalgie

E târziu. Mi-am făcut un ceai și mă pregătesc de somn. Ceaiul de mentă e preferatul meu. Numai că uneori mă face să plâng. Ca și acum… Mirosul ceaiului îmi amintește cel mai mult de ea, de maica mea cea bună și blândă. În curtea ei a crescut izmă de când mă știu. Nu beam ceai pe-atunci, nici gustul apei nu-l prea cunoșteam când de mult o înlocuisem cu sucul.

Însă acum, când simt miros de izmă îmi amintesc de ea, de oala ei mică cu smalțul sărit, de cât de des mă întreba dacă vreau, tot sperând că voi zice da. Zic acum…

Cât de bun e ceaiul de mentă! Mă auzi???

Măicuță bună și blândă, vino în vis! Te aștept cu o ceașcă de ceai de izmă culeasă din gradina ta. Numai vino! Zic DA!