Gânduri (negre) la a doua sarcină 

Gânduri (negre) la a doua sarcină 

​În ultima vreme aud tot mai des că persoane dragi mie așteaptă un copil. O cunoștință a născut de curând, chiar de ziua mea, iar alta  m-a anuntat ieri că poartă în pantec cea dea doua minune. Își dorea să se întâmple asta, dar nu acum. Și îmi spunea cât e de supărată și cât de vinovată se simte față de copilul mare, care are doar trei anișori. M-am întristat și eu, pentru că, deși am încercat, nu am reușit să o liniștesc. Încerc din nou, aici, în scris. 

„Mama de un copil, în pântecul tău crește un nou pui. Ce binecuvântare! Nimic nu e mai frumos decât să fii mamă, să dai naștere unei vieți și să te îngrijești de ea. Ai simtit asta, la prima sarcină, cand bucuria a fost imensă. Acum, la a doua, alegi să plângi și să te simți vinovată față de puiul cel mare. Simți că lumea voastră se sfârșește,  că totul se va destrăma. Te uiți la el și simți că-l pierzi, că nimic nu o să mai fie la fel. Îi vezi figura tristă când cere în brate și tu,  din cauza burticii, nu poți să îl ridici. Simți că l-ai trădat!  El te are doar pe tine, ești totul pentru el! Iar tu, ce faci? Nu-ți ajunge el, nu îți e suficient, ce-ți mai trebuia încă un copil? Știu că așa gândești acum. Nu ești singura, sunt frământări firești, pe care orice mamă le are. Crezi că dragostea față de el se va rupe în două și va trebui să dai din ea și celuilalt suflețel.  Că cel mare se va simți dat la o parte și neglijat. Și te temi că nu o să te mai iubească la fel.

Ei bine, nu e chiar așa.  Nu e deloc așa! În primul rând,  iubirea ta nu se va împuțina, ea nu se împarte,  ci sporește,  se înmulțește. Nu mă întreba cum, doar Dumnezeu știe în ce mod minunat, capabil de atâta iubire, ne-a făcut. O să-l iubești pe cel mare la fel de mult (poate chiar mai mult) iar față de cel mic o să ai o dragoste imensă de care acum nici macar nu poți să crezi că ești capabilă. O iubire nouă, născută odată cu el, doar a lui.

 Da, copilul mare va vedea că nu mai e centrul universului tău,  că atenția ta nu mai e a lui toată,  că timpul tău nu i se mai cuvine doar lui și cu siguranță va fi furios și nu se va feri să îți arate asta.  E firesc. Nu deznădăjdui! E mic și el si e pus în fața unei situații dificile. Are nevoie de ajutorul tău și de toată răbdarea de care poți da dovadă. Fii lângă el, ajută-l și în scurt timp, vei vedea, va ajunge să fie chiar mandru de noul lui rol, acela de frate mai mare. Respinsabilizează-l (cu măsură,  evident), implică-l ori de cate ori se poate (faceti baița bebelusului împreună, roagă-l să te ajute să-l schimbi), astfel nu se va mai simți exclus sau neglijat. O să fie bucuros că te ajuta!  Fă tot posibilul să îl ai în preajmă chiar dacă îl trezește pe cel mic. În timpul alăptatului citeşte-i sau invetează poveşti. Nu-l certa dacă de drag îl pupă prea apăsat sau dacă îl face să plângă. Nu fii aspră dacă atunci când „îl mănâncă” folosește și dinții, se mai întâmplă. Fii îngăduitoare!

Povestește-i cum  era el când era așa mititel și arată-i poze cu el de când era bebeluș. Spune-i cât de frumos e să aibe un prieten în preajmă ori de câte ori va avea nevoie, sau un partener de joacă alături mereu (căci, încet, dar sigur, se vor juca împreună).

Ai răbdare, chiar dacă e greu, și vei culege roadele în scurt timp.  Să ai doi copii e de două ori mai frumos decât cu unul (la mine se confirmă și la al treilea, sper din suflet să fie și la tine la fel!). Și nu uita, faptul că îi faci un frățior sau o surioară e cel mai bun lucru pe care poți să-l faci pentru el! O să vezi ce frumos o să se schimbe copilașul tău după ce se va acomoda cu cel mic! O să devină mult mai atent, mai responsabil, mai răbdător și mai iubitor. 
Așa că, draga mea, bucură-te că ești din nou vas ales. Multumeşte-i lui Dumnezeu și roagă-te ca pruncul să fie sănătos! Lasă grijile căci ele nu vin de la Domnul. El știe că ești capabilă de multă iubire și de aceea te-a ales din nou. Primește senină noua minune. Ea, chiar dacă e încă în pântec simte grija ta și nu-i face bine. Și cel de lângă tine la fel. Fii fericită, transmite liniște și pace!  Și ai încredere că așa o să fie! 

Te pup și te îmbrățișez! Mă rog și eu pentru voi!”

Tentativă de defacebookizare

Tentativă de defacebookizare

​În Postul Naşterii Domnului mi-am propus să renunț încet, încet la Facebook. Voiam atunci să intru doar seara, câte 10 minute. În primele zile așa am făcut apoi am început să trișez, sub diferite pretexte. Mi-am dat seama că mă mint atunci când spun că eu nu stau mult pe Facebook. Și m-am tot gândit cum să fac să limitez timpul petrecut astfel. N-am găsit o altă soluție decât să mă deloghez și să dezinstalez aplicația . Nu mi-am șters contul pentru că nu știu cât rezist și să nu fie nevoie să o iau iar (mi l-am mai șters în trecut de câteva ori) de la zero cu tot. Azi am o săptămână de când pun mâna pe telefon, intru în meniu și-mi dau seama că e ceva lipsă. O fac mecanic, nici nu conștientizez gestul decât atunci când mă văd pusă în situația de a mă holba la ecran gândindu-mă ce caut. Greu! N-aş fi zis, n-aş fi crezut că e așa de greu. 

Ce s-a schimbat?

-am dormit mai mult (și la prânz cu copiii și seara când neavând ce face m-am culcat mai devreme)

-am reușit să fac mai multă curățenie și să o mențin, să ordonez lucrurile în sertare și debara, lucru pe care nu l-am mai făcut cam de multicel

-m-am jucat mai mult

-am citit mai mult

-am stat de vorbă mai mult cu soțul (deși acum mi se pare trist și mi-e greu să recunosc, chiar au fost multe seri în care am preferat compania prietenilor virtuali)

-mi-am sunat fratele si prietena cu care mi-am dat seama că n-am mai vorbit de mult timp (le vedeam activitatea, ce rost avea să mai și vorbim?).

Cum mă simt:

– odihnită

– mândră de mine, de câte reușesc să fac într-o zi

– irascibilă uneori, că mă frământă ce-o mai fi făcând lumea pe Facebook

– nerăbdătoare parcă să intru deși nu mi-am propus încă un termen, deci nu știu ce aștept

-singură
 Înainte nu simțeam nevoia să sun pe cineva, vedeam câteva poze, dădeam un like, doua și gata, era ca și cum am vorbit. Când mă gândeam la cineva intram pe profilul lui și aflam rapid ce mai face. Acum, trebuie să sun. Și nu știu de ce, dar mi se pare dificil. Parcă mă simt ciudat să sun să spun „voiam doar să văd ce mai faci”, parcă aștept să mi se spună „hai, și acum spune, de ce m-ai sunat totuși? „. Parcă am și uitat să vorbesc la telefon

-tristă când mă gândesc cât timp mi-a furat Facebookul. Timpul copiilor mei, al soțului, al meu. Timp prețios pe care mă văitam că nu-l am din cauza copiilor. Intram „puțin” pe Facebook și mă vedeam îndreptățită să fac asta fără să-mi dau seama că era de fapt vorba de egoism ( mă compătimeam și-mi dăruiam puțin timp pentru mine „măcar atât, sărăcuța de mine!”). Eram lângă copiii mei și priveam la copiii altora. Eram alături de ei, nu împreună!  Și asta de mai multe ori pe zi, chiar dacă în reprize scurte. Mă văitam că n-am curat în casă dar uitam să las telefonul din mână. Mă ascundeam de soț (care nu are Facebook) să pot să „navighez” liniștită. Uneori uitam să mai ies din baie… Doamne, și în tot acest timp am susținut sus și tare că eu nu stau mult și că nu sunt dependentă de Facebook!

– fericită că am luat aceasta decizie! Experimentul continuă, nu stabilesc nimic încă. Vreau să trec de perioada de sevraj, să nu mă mai trezesc în meniu căutând iconița albastră, apoi voi vedea. Sper ca lucrurile să rămână așa!  Să intru pentru ultima dată ca să-mi șterg contul și apoi să dăruiesc acel timp familiei mele. Doamne-ajuta!

Efrem cel frumos

Efrem cel frumos

​Dormi lângă mine. Țin mâna pe pieptul tău. Ascult cum respiri. Simt cum îți bate inima. Tresari și îți îndeși nasul în tricoul meu. Scoți un sunet pe care știu că nu-l voi mai auzi după ce vei mai crește. E un sunet de bucurie amestecat cu nerăbdare. Vrei să mănânci și te bucuri că sânul e atât de aproape de gurița ta.
 Iubitul meu mic, ești atât de frumos. Mă gândesc cum o să arăți peste câțiva ani. Dacă te vei mai uita în ochii mei cu atâta drag. Dacă mă vei mai adora. Dacă vei mai chiui de bucurie când mă vei vedea.

 Ești incredibil! Ești minunat! Ești frumos! Te ador! Îmi vine să plâng când îți văd chipul senin. Mor de dragul zâmbetului tău! Mor când văd gingiile alea roz așa goale, fără un dinte măcar! Te strâng în brațe și nu mă satur să te pup! Ești minunea mea! Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc! 

Tantrumurile Nectariei

Tantrumurile Nectariei

Nectaria a fost încă de la naștere un copil liniștit. Nu a avut colici, nu a plâns și nu a avut probleme din cauza dinților. Ne-am înțeles cu ea încă de mică la fel ca și cu copilul mare. Acum are doi ani și opt luni. De câteva luni ceva s-a schimbat. Parcă nu mai aude, uneori e absentă, nu mai cooperează și caută motive de plâns. Iar când plânge cu greu se oprește. Urlă, de fapt, ca și cum cineva i-ar face rău. 

Am dat vina pe frățiorul mai mic, pe surioara mai mare, pe intrarea în colectivitate. Am căutat explicații în cărți,  am încercat să înțelegem și să aplicam diferite „strategii” dar în timpul asta Nectaria a făcut din ce în ce mai rău.

Un singur lucru n-am luat în calcul, atmosfera din casă. În ultima vreme eu și tatăl ei ne cam călcăm pe bătături. De câteva ori ne-am certat în fata lor. Deși ne-am ferit cât am putut, în toată perioada asta, eu am fost foarte nervoasă. Fetele au simțit asta pentru că, fie n-aveam chef de joacă, fie îmi pierdem repede răbdarea.

În postul Nasterii Domnului părintele nostru duhovnic ne-a chemat pe amândoi să stăm de vorbă „între șase ochi”. Încercând să-și dea seama de unde pleacă neînțelegerile noastre ne-a întrebat cum ne sunt copiii. I-am spus că sunt minunați și că nu din cauza lor ne certăm. Ne-a spus atunci un lucru care m-a făcut să înțeleg „problema” Nectariei: „aveți grijă, că dacă voi vă certați, copiii devin neascultători”. Vorbele lui îmi răsună și acum în minte.

Acum suntem bine, părintele ne-a ajutat să ne revenim. Aștept ca și Nectaria să se liniștească. Sunt convinsă că acesta a fost motivul pentru care și-a schimbat comportamentul. Era atât de simplu! Când părinții nu mai sunt în stare să asculte unul de altul, nici copilul nu mai ascultă de ei. 

Multumesc Doamne pentru pacea de acum! Ține-ne așa și adu-ne la ascultare atunci când o luăm razna. Ai grijă de copiii nostri și păzește sufletele lor!

În trecerea grăbită     

În trecerea grăbită     

„​În trecerea grăbită, prin lume, către veci,

Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!

Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând,

Fă-ţi timp să poţi, cu mila, să le alini, trecând.
Fă-ţi timp pentru-adevăruri şi adânciri în vis,

Fă-ţi timp pentru cântare cu sufletul deschis,

Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lâng-un izvor,

Fă-ţi timp s-auzi ce spune o floare, un cocor.
Fă-ţi timp s-aştepţi din urmă când mergi cu slăbănogi,

Fă-ţi timp pe-un munte, seara, stând singur să te rogi,

Fă-ţi timp să stai cu mama şi tatăl tău bătrâni,

Fă-ţi timp de-o vorbă bună şi-o coajă pentru câini.
Fă-ţi timp să stai aproape de cei iubiţi, voios,

Fă-ţi timp să fii şi-al casei în slujba lui Hristos,

Fă-ţi timp să guşti frumseţea din tot ce e curat,

Fă-ţi timp, căci eşti de taine şi lumi înconjurat.
Fă-ţi timp de rugăciune, de post şi meditări,

Fă-ţi timp de cercetarea de fraţi şi de-adunări,

Fă-ţi timp şi-adună-ţi zilnic din toate câte-un pic,

Fă-ţi timp, căci viaţa trece şi când nu faci nimic.
Fă-ţi timp lângă Cuvântul lui Dumnezeu să stai,

Fă-ţi timp, căci toate-acestea au pentru tine-un grai,

Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi,

Fă-ţi timp să-i dai vieţii şi morţii tale preţ.
Fă-ţi timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi;

Comoara risipită a vieţii n-o mai strângi.”

În trecerea grăbită, Traian Dorz