Rătăcire

Rătăcire

De o săptămână ne-am mutat la țară. Definitiv! Am plâns zilele astea și îmi vine să plâng și acum la gândul că de acum aici o să vă fie casa noastră. Nici nu știu cum să exprim ceea ce simt. Aici a fost mereu „acasă”.

Am stat în București 10 ani și dar am venit aproape în fiecare weekend „acasă”. Am trăit la oras numărând zilele săptămânii si așteptând să vină weekend-ul sau așteptând concediile ca să le petrecem „la țară”… Iar acum, când ne-am mutat, mă simt rătăcită, dezrădăcinată, zdruncinată, incompletă, dărâmată, oricum numai bine nu.

Mă gândesc la parcul mic de lângă bloc și imediat îmi dau lacrimile. Mă gândesc la Bianca și la mama ei, primele și cele mai dragi prietene ale noastre și îmi vine să îmi fac bagajele înapoi. Ce dor îmi e de ele!

Mă gândesc la Alexandra, vecina de la 6 și prietena Irinei și încep din nou să plâng si să regret decizia luată.

În vine rapid în minte cea pe care Nectaria și-o dorea a doua mamă, „Miha”, profesoara de canto pe care știu că Dumnezeu ne-a scos-o în cale și căreia îi datorăm atât de multe. Alta ca ea nu o să găsim niciunde. 😑

Mă gandesc chiar și la rampa de la blocul vecin la care s-au jucat fetele de atâtea ori, și la vizitele la Mega și la mersul la piață…

Nu mai zic de căsuța noastră de care ne leagă atâtea amintiri. Nu mai zic…

Apoi mă gândesc la anul de școală pe care l-a avut Irina, la tot ce nu a învățat și putea să o facă, la tot ce a învățat și nu trebuia, la tot ce a fost martoră și era bine să nu fie… Mi se face pielea de găină! Îmi șterg lacrimile și încep să cred că am luat o decizie bună.

Mă gândesc la ce înseamnă o ieșire la aer acolo și cum e aici unde stau în curte cât e ziua de lungă și iarăși mă felicit că am ales să ne mutăm.

Apoi mă gândesc la bunica, la cât de mult o iubesc fetele și cât de bine le face prezența ei și mă cert că plâng și că nu sunt altceva decât un Cănuță om sucit care a tânjit după ceva atâta timp și când în sfârșit îl are…nu-l mai vrea. Ba mai și plânge.

Afară plouă. Și înăuntru la fel. Sper sa vină soarele curând și să înțeleg că „acasă” e acolo unde ne e sufletul. Iar sufletul meu e aici din 22 iulie 2006. Am rătăcit mult și lung a fost drumul dar în sfârșit, am ajuns! Am ajuns! AM AJUNS! AM AJUNS!!!

Mulțumesc, Doamne, că există o bunică cu care la ora asta dorm copiii mei! Mulțumesc că există o soacră care mi-e mamă! Mulțumesc că există un loc în care pot să mă simt acasă și că în sfârșit sunt aici. Ajuta-mă să spun STOP zbuciumului și căutării, arată-mi că am găsit și ajută-mă să văd!