Grabă 

Grabă 

Când Irina avea un an jumate am luat-o să doarmă cu noi în pat. Ce frumos și bine a fost! Și ce mult am regretat nopțile dormite fără ea! La Nectaria n-am repetat greseala și am pus-o încă din maternitate lângă mine. Și așa a rămas până a venit Efrem. Atunci, pentru că nu mai aveam loc toți cinci, ele au rămas cu tatăl lor, iar eu cu bebelușul ne-am mutat în sufragerie. Nectaria voia ba cu mine, ba cu tati,  era cam derutată de situație și îi era greu să aleagă în fiecare seară. Irinuca a rămas cu tati dar adormea din ce în ce mai greu (spre disperarea lui). În unele seri el adormea primul. Sau ieșea din dormitor doar ca să-mi spună că se bagă la somn. Seară de seară aceeași poveste. Așa că am hotărât să facem ceva. Și am facut, le-am mutat pe fete în camera lor. Am improvizat o poveste frumoasă și le-am convins că sunt destul de mari să doarmă singure. Am decorat camera împreună și am încercat să o facem să arate cât mai frumoasă. Fetele au fost bucuroase, până la vremea somnului. Atunci şi-au dat seama cam ce se întâmplă de fapt. Și n-au mai vrut să rămână singure. Dar lucrurile au rămas așa cum ne-am propus.Aproape… Nu ieşim din cameră și ele adorm singure, ca-n scenariul ideal, ci mai stăm (unul din noi) să le spunem povești. Acum le place. De o săptămână sunt în patul lor și nu mai vor înapoi.  

Să ma bucur sau nu?

Of, mă bucur, evident, că în sfârșit am loc să dorm pe spate și lângă mine doarme soțul. Dar e așa de mult loc în pat! Și e așa de gol fără ele! Și mă gandesc cu tristețe că așa va rămâne mereu. Fără zvârcoleală de copil, fără picioruşe sub și pe mine, fără mâini micuțe ce-mi caută mâna…Când mă gândesc la asta mă apucă plânsul cu ea și tem că m-am cam grăbit! 

Geografia la 5 ani

Geografia la 5 ani

„Fetele stau întinse pe podea și studiază atent o hartă. 

Irina: Uite, Nectaria, astea sunt diamante. Ține minte, e foarte important, di-a-man-te! Diamantele sunt strălucitoare. 

Nectaria: Daaa! 

Irina: Uite, aici e un haptus. Nu cactus ci haptus. Cu H. Un fel de cactus dar diferit. Hap-tus! Ține minte! 

Uite, aici sunt plante mișcătoare. Și uite, regele pădurii. Care crezi tu că este regele pădurii?

Nectaria(arătând o vacă ): Asta! Ha-ha!

Irina (serioasă): Nectaria! Tu crezi că vaca e regele pădurii? Nu! Leul e, că el e cel mai mare animal din lume și le apară pe toate celelalte. 

Nectaria: Bineee, fie!”
 

Acasă

Acasă

Îl țin în brațe și plâng.  Ne uităm pe geam și dansăm încet. Pe geamul din dormitorul nostru. Suntem acasă, slavă Domnului! Ce frumos și bine e aici! Ce liniște! 
Ai grijă Doamne de noi! Ține-ne sănătoși, măcar cât să nu fie nevoie să stăm în spital. Nu vreau să mă mai întorc niciodată în locul acela unde asistentele au uitat că pacienții sunt bebeluși iar mamele însoțitoare sunt oameni. Acolo unde îi aplică copilul tratamentul blând doar dacă „dai de-o ciocolată”. Acolo unde sunt în stare să te lase să dormi pe scaun dacă nu ești atent. Acolo unde nu dau doi bani pe tine și pe copilul tău și nu fac mai mult decât scrie în fișă decât dacă le stimulezi. 

Am plecat de acolo cu un gust amar. Sau, mai bine zis, un dezgust, față de femeile în halat care au uitat să ajute dezinteresat. Da, e drept, nu toate. Și îmi pare rău că generalizez dar sunt așa de multe oi negre… Pur și simplu m-am îngrozit văzând până unde pot ajunge ca să te facă să le bagi mâna în buzunar.

Dă-le Doamne suflet celor care s-au lăsat înrăiți de neajunsuri și au uitat să fie oameni! Iar mie, te rog, dă-mi răbdare, să nu mă mai cert cu nimeni! 

O săptămână tristă 

O săptămână tristă 

​Stau în salon și plâng. Lacrimile curg iar inima simt că se rupe în mii de bucăți.  Unui bebeluș i se pune branulă. Durerea lui aș vrea să o pot lua eu. 
Ieri și minunea mea urla din același motiv. Venele sunt prea mici și subțiri iar acul de la seringă le sparge ușor. Și atunci i se caută altă venă. Și tot așa până nu mai rămâne loc pe mâini și piciorușe.
 În fiecare zi cel puțin un copil ajunge pe masa de tortură și i se caută o „venă bună”. Știu,  așa trebuie, e spre binele lor, ca să li se poată administra tratamentul. Dar plânsul acela…Plânsul acela n-am să-l uit niciodată!  Nici pe-al lui Efrem, nici pe-al celorlalți. Cele cinci zile de groază se vor termina mâine. 

Plec fericită dar cu inima zdrobită. Știu că va trece mult timp până voi reusi să-mi scot din cap toate urletele de durere si jalea care se citea pe fețişoarele lor micuțe. Nu știu cum fac față cei care stau în spital luni de zile. Nu îmi pot imagina cum poți să rămâi întreg auzind plânsul acela în fiecare zi.

O, Doamne, ai grijă de toți copilașii din spital. Ajută-i să se facă bine! Și ajută-i Doamne să uite tot chinul le care l-au îndurat!

Slavă Domnului că Efrem e bine! Ține-ne Doamne acasă!