Dor de noi doi

Dor de noi doi

Uneori cred ca mi-e dor de noi. Doar de noi doi. Imi revin repede. Ma uit la ea cum doarme, cu falca cazuta si parul zbarlit. N-am vazut o imagine mai frumoasa de atat. Si care sa-mi aduca atata liniste. Si-atunci, ma gandesc, nu, nu mi-e dor de noi doi pentru ca n-ar mai exista ea. Chiar ma intreb, era viata inainte de ea? Ce faceam cu timpul liber? Cum aduceam soarele in casa? Nu-mi amintesc. Acum totul e altfel, a capatat un sens. Unul blond cu ochi de cer si obraz de vata. Nu, chiar nu-mi imaginez cum as putea trai fara ea, micul meu univers.
Te iubesc tata pentru frumusetea pe care ai adus-o in viata noastra. Te iubesc pentru ca suntem trei. Si in curand o sa fim patru. Multumesc pentru cele mai minunate daruri! Te iubesc mult de tot tatic frumos si drag.

*Acum sunt doua blonde. Doua minuni! Cata bogatie!

Lumina de la Dumnezeu

Lumina de la Dumnezeu

Acum multi ani am mers cu fratele meu intr-un sat uitat de lume. Ne-am minunat de casele mici cu acoperis de chirpici, de puturile cu cumpana si de drumurile care nu mai duceau nicaieri de acolo. Parca ajunsesem la capatul lumii. In cale ne-a iesit o batrana. Frumoasa si cu o privire senina cum nu mai vazusem pana atunci. Era imbracata cu o camasuta curata si purta margele. Parea foarte fericita. Ne-a povestit ca au plecat toti tinerii din sat si din cei batrani n-au mai ramas decat cativa. Traia greu dar nu arata asta. Cand am intrebat de lumina ne-a spus ca are dar nu de la oameni ci „lumina de la Dumnezeu”. Am plecat de acolo fascinati de lumea frumoasa pe care am descoperit-o. Dar si cu inima stransa si cu gandul la lectia pe care femeia cu ochi senini ne-o daduse. Nu am schimbat ceva din viata mea atunci dar mi-a ramas in suflet invatatura primita. Si din cand in cand, cand lucruri banale imi tulbura pacea gandul ma poarta la ea. Si ma gandesc ca fericirea ne-o facem noi. Ca deseori avem de toate si tot nemultumiti suntem. Ca vrem mai mult si uitam sa ne bucuram de ce avem deja, de lucrurile  simple. Uitam de Dumnezeu si ne impovaram  singuri sufletul. Uitam sa primim si sa ne mai bucuram de lumina de la El. In seara asta mi-am amintit. Mai devreme am ramas fara curent. La inceput eram extrem de agitata si nervoasa. Asta pana mi-am amintit de ea, femeia cu lumina de la Dumnezeu. Acum stau in intuneric. In camera alaturata palpaie timid o lumanare. Floricica noastra se joaca si nu o deranjeaza intunericul. De parca asa a fost de cand se stie. Am cinat la lumina lumanarii. Ce frumos a fost! Si cata liniste si pace e in casa noasta. Miroase a tamaie si candela imi umple bucataria de lumina. Si sufletul la fel. Nu s-a schimbat nimic, e tot taiat curentul, dar, pentru ca am ales sa vad partea buna a lucrurilor, totul e diferit.

Un nou inceput

Un nou inceput

Sunt fericita si topai ca un copil care a primit o jucarie noua. Ha, ha, chiar asa si e. Sotul meu minunat mi-a luat un aparat foto bun. Si ca sa fac fotografii cu adevarat frumoase m-am inscris la un curs. Timp de un an voi invata si voi face practica cu un profesionist. Abia astept!  O sa postez si aici pozele mele care sper sa fie din ce in ce mai bune.
image

Cu doi e mai usor!

Cu doi e mai usor!

Cândva, când floarea mea mare era singurul meu copil, am citit că e mai ușor cu doi decât cu unul. „O glumă proastă!”, asta am gândit atunci. Nu reușeam să înțeleg cum e posibil.

Când era mică îmi era extrem de greu să mă descurc cu ea. Plângeam aproape zilnic, eram nemâncată, nespălată, nedormită și mereu cu „capsa pusă”. Făceam mâncare noaptea, stăteam până la unu, două să gătesc pentru că ziua nu reușeam nici să fac un duș, să stau la bucătărie, niciatât. Și în zilele în care totusi îndrăzneam să fac de mâncare, în bucătărie era război. Oale, linguri, polonice, căni, jucării, orice numai să mă lase să toc o ceapă.

Zilele au trecut (unele dureros de încet) și când ea a împlinit 2 ani si 3 luni a mai apărut o floare în casa noastră. Una foarte linistită. Nu a avut colici, a dormit mult și nu prea și-a făcut simțită prezența în primele luni. Cea mare a adorat-o de la început. I-a cedat usor locul în brațe, în căruț, in scaunul de masă. Momente de gelozie nu au existat deși am surprins-o de câteva ori uitându-se trist în timp ce eu o mângâiam sau dansam cu cea mică în brațe. A acceptat ușor rolul de soră mai mare și a început chiar să mă ajute. Îi punea pe jos munți de jucării, îi „citea’, îi spunea povești.

Nici nu mi-am dat seama cât de mult mă ajuta până când nu a rămas o săptămână la țară, la bunici. Abia atunci am realizat că cea mica nu e tocmai un model de cumințenie așa cum credeam, ci era așa datorită celeilalte. Luni la ora prânzului eram aproape de plâns, abia reușisem să gătesc. Mi-am amintit că așa era și cand cea mare era copil unic. Exact la fel! Am întors iar bucătăria pe dos. A stat numai atârnată de mine, în brațe sau în SSC. Uitasem cum e să mergi baie doar însoțit!

Am realizat atunci cât îmi era de greu cu ea, deși era una… Că atunci când sunt amândouă se au una pe alta. Eu îmi fac treaba la bucătărie iar ele se joacă în sufragerie. Și separat dacă se joacă dar sunt acolo, în aceeași cameră și nu mai e nevoie de prezența mea. Cea mică stătea de cele mai multe ori în sezlong în mijlocul camerei iar cea mare își făcea de lucru pe lângă ea. Și era liniște!

Concluzia: îmi e muuult mai ușor cu amândouă!

Acum ma gandesc, oare la al treilea

cum e ?

image

image
image