Social Media for Parents 2017

Social Media for Parents 2017

Miercuri am participat la Social Media for Parents pentru al treilea an consecutiv. Scriu cu întârziere pentru că imediat după conferință am plecat într-o scurtă vacanță. Mi-am propus să stau departe de telefon și aproape am reușit. Nu am scris dar m-am tot gândit la ce s-a discutat și am învățat.

O sa vă spun pe scurt, la liniuță, cu ce bagaj de cunostințe am plecat acasă:

– prima persoană care a vorbit a fost Urania Cremene. (Deși a zis că de obicei spectacolele încep cu formații mai slăbuțe, că cei buni vin la final, eu cred că datorită ei conferința a început „în forță”.)

A vorbit despre stima de sine a copiilor, ce este și cum o putem crește. Copiii se nasc cu ea dar, pe parcursul vieții, aceasta se diminuează, mai ales cu „ajutorul” părinților, cei care fac cele mai mari greșeli. Dacă nu noi, cine? Un exemplu care m-a pus pe gânduri a fapt acela că, în general, fetelor avem tendința să le spunem „Vai, ce frumoasă esti/ce rochie drăguță/ce par frumos!” punând accent pe aspect, pe ceea ce se vede, în loc să scoatem în evidență calitățile, asa cum facem în cazul băieților: „O, ce băiat putenic/hotărât/ambițios!”

Nu mi-am dat seama de lucrul acesta până acum, dar eu chiar așa fac.

Ce voi face de acum încolo: voi încerca să nu le mai stresez pe fete cu „așa e frumos/ așa trebuie/ așa se face”. Voi înlocui cuvintele frumoasă/ dulceață/ prințesă cu puternică/hotărâtă/răbdătoare/iubitoare/etc.

Voi continua să cultiv răbdarea prin exercitiul amânării și vom face zilnic împreună exercițiul recunoștinței. Ce vor face fetele, asta rămâne de văzut.

Sorin Cadar, medic homeopat, a vorbit depre ce trebuie să conțină bagajul de călătorie al copilului. Mai exact, trebuie să fim pregătiți cu antitermice de genul ibuprofen pentru febră mai mare de 38,5, antivomitive, decongestionant nazal si arnică pentru înțepături de insecte. Nu sunt adepta homeopatiei, nu știu nimic despre medicamentele despre care a vorbit dar mă voi documenta. Îmi răsună in minte și acum afirmatia că 80% din bolile copiilor sunt induse de părinți. Mă gândesc cu groază de câte ori le-am spus fetelor (la modul obsesiv) să nu mai mănânce până nu se spală sau să nu se mai frece la ochi (murdare pe maini) că fac conjunctivită. O (să încerc) să mă potolesc și nu voi mai face atâta tam-tam pe tema asta.

Domnica Petrovai este cea care a vorbit despre cuplu și despre valorile pe care le transmitem copiilor prin felul în care ne comportam cu soțul/soția. Noi suntem modelul după care își vor alege jumătatea. Noi le aratăn ce înseamnă iertarea, răbdarea, afecțiunea prin felul în care practicăm asta în cuplu.

-despre educația financiară a copiilor a vorbit Adrian Asoltanie. Datorită lui voi începe să le învăț pe fete ce înseamnă să faci economii și cum să le cheltuiască. Nu le voi mai spune „nu avem bani” ci „hai să vedem cum facem, să găsim o solutie”. Vom face mai multe puşculițe, în funcție de dorințe.

-despre bullying și cyberbullying, despre programe de control parental în mediul online și despre aplicații pentru copii au vorbit Gyorgy Gaspar, Simona Penescu și Loredana Botezatu. Au fost discuții interesante și utile dar cel mai mult mi-a placut ideea că nimic nu protejează copilul de ceea ce îl poate afecta online mai mult decât o face o bună comunicare cu părinții. Noi nu am ajuns încă la această etapă (de care mă tem) dar sper ca o să reușesc să fiu lângă fete la nevoie.

În ultima parte a conferinței au vorbit Ela Crăciun, Ana Nicolescu, Laura Frunza, Florina Badea, Anca Bold Gheorghe, Miruna Ioani și Cristian China- Birta (moderator), povestind fiecare despre cum a adus blogul personal acolo unde este acum. Evident, părerile au fost diferite. (Dacă Anca Gheorghe spunea că scrie zilnic, Ana Nicolescu scrie săptămânal pentru că muncește mult la documentarea articolelor. ) Din nou am conștientizat problema mea, și anume că nu sunt consecventă.

Probabil că sunt multe pe care acum le scap din vedere căci a fost o zi plină de informații. Unele le-am trecut repede pe pagina de Fb iar pe unele mi le voi aminti cu siguranță citind pe alte bloguri.

Mulțumesc Evensys pentru șansa oferită (sper să devină un obicei și să particip anual)! Totul a fost minunat!

Mi-a făcut plăcere să te cunosc Zâna Scutecel! Mă bucur că te-am revăzut Catinca Vlad. Îmi pare rău că nu am apucat să stăm de vorbă Bianca Timşa Stoicescu. Te iubesc Ana Neacşu!

Acestea fiind spuse, mă retrag în bula mea de la țară și promit să revin cât se poate de hotărâtă când începe școala!

Matematică

Matematică

Am găsit o ciornă. Pentru a doua oară. 😁 Nu stiu ce amar aveam, nu-l mai am acum. Doar cu textul am rămas, ce bine am făcut că l-am salvat.

Am scris textul de mai jos acum un an. Are legătură cu amarul meu de zilele trecute așa că îl las aici, să nu-l mai pierd (textul, nu amarul):

„În parc mămicile își dau coate. Acum nu mă mai întreabă „ce mai faci?” ci „mai faci?”. Unele mă sfătuiesc „discret”: „Și, gata, daa, te oprești, ajunge trei!”

Zilele trecute mă întreba o bunică dacă cel mic e cuminte. Nu am înțeles la ce se referea, are doar 3 luni, nu știu ce înseamnă să fie cuminte mai ales la vârsta lui.. Mi-a văzut nedumerirea și a reformulat, voia de fapt să știe dacă bebe doarme noapte. I-am spus că da. S-a grăbit să-mi spună că mă compătimește și că în „halul” în care sunt, asta-mi mai lipsea, să nu dorm noaptea. N-am stiut ce replica să-i dau, am rămas fără cuvinte.

Nici nu știu dacă merita să-mi pierd vremea cu astfel de oameni. Tac, dar mă oftic atunci când mă gândesc câte mame nu știu și nu cred când li se spune că e mai greu cu un copil. Se sperie la primul și nu mai fac și de-aia cred că o mamă cu mai mulți e o mamă eroină.

Eu cred că eroină ești la primul copil. De ce? E simplu: ești singurul lui partener de joacă, te solicită non-stop, te sâcâie și te vrea alături secundă de secundă. Nu poți să faci duș sau să stai pe toaleta că sigur i-a căzut dumicatul din gură și te strigă. Vrea să se joace dar nu știe cum. Vrea afară dar când să-l îmbraci se răzgândește. Îți ia o juma’ de oră să pui hainele pe el și încă o jumate să ieși pe ușă. El este regele casei și totul se învârte după cum repiră el. Și te gândești, dacă mai vine unul cum fac față? Cum îi îmbrac să-i scot afară, cum mă împart când amândoi mă strigă? Ce fac cu cel mare cât timp îl alăptez pe cel mic? Cât timp rezist oare nespălată? Dar nemâncată? Ce fac dacă în timp ce sunt la baie cel mare îl rănește pe cel mic?

Cred că sunt întrebări la care toate mamele se gândesc înainte de a mai rămâne însărcinate. Eu am plâns și am jelit și m-am simțit foarte vinovată față de primul copil când am rămas gravidă din nou. Am simțit că l-am trădat, că fur din iubirea ce i se cuvine lui ca să o dau celuilalt, că îl privez de atenție și că nu o să-l mai pot ajuta ori de câte ori are nevoie și o să fiu o mamă rea.

A fost foarte greu la început și pentru mine dar mai ales pentru el, până a acceptat că nu mai e singurul din casă. Câteva crize de nervi, plâns și „răzbunare”cât cuprinde. Nu voia să mai fac nimic pentru el, „buni să mă șteargă, nu tu!” A fost nevoie de multă răbdare. Dar, din fericire, cum orice bebe doarme mult la început, a fost suficient timp să stau cu el, să mă joc și să-l ajut să înțeleagă care-i treaba cu noua făptură din casă. A durat cam doua luni. Apoi, a fost o perioadă în care a înțeles că bebelusul nu pleacă nicăieri orice ar face și l-a ignorat. După ce bebe a stat în fund deja lucrurile au devenit mai ușoare. Cel mare avea pe cine să facă să râdă sau de cine să râdă, cui să-i ia jucăriile din mână sau cui să i le dea. După ce a mers, cel mic nu a stat după mine ci după cel mare care era încântat de rolul său de ghid al casei și de faptul că se poate juca în sfârșit cu cineva în afară de mine. Între timp, (cel mare) a învățat să facă singur tot ce „nu putea” înainte, să își ia apă, să folosească toaleta, să se spele pe mâini, să aprindă becul, să se îmbrace/încalțe. Le-a învățat de nevoie, după ce m-a strigat de zeci de ori în timp ce alăptam și a înțeles că imediat nu e mereu imediat. Nu, nu mă (mai) simt vinovată, i-am făcut un bine. Căci, până la urmă, pâna când oare i-aș fi dat să mănânce cu lingurița? Nu știu cât, știu doar că lucrurile au devenit mai ușoare pentru toată lumea după ce s-a născut al doilea copil.

La al treilea nu a fost prea mare diferența. Cea mare a fost încântată să fie din nou soră mai mare iar mijlocia, care nu a știut niciodată cum e să fii copil unic, a acceptat cu bucurie noua jucărie. „

Acum, recitind, îmi dau seama că la noi a fost de două ori mai ușor cu doi. La al treilea-de trei ori… Oare cum e pentru cei care au 7 sau chiar mai mulți copii?

Neliniște

Neliniște

În ultima vreme sunt nervoasă, tristă și am o stare foarte proastă. Nu-mi găsesc locul și liniștea. Și mă trezesc adesea oftând. Atunci îmi aduc aminte că maica mea mă întreba mereu ce am, de ce oftez. Și nu mă credea când îi spuneam că n-am nimic. La ea oftatul era mereu cu motiv și de cele mai multe ori spunea „Of, lua-m-ar moartea să mă ia!” 
Am urât expresia asta și încă o urăsc! Și culmea, îmi amintesc ea la fiecare oftat. Nu, eu nu vreau să mor. Eu doar oftez…şi mă oftic! Am toate motivele din lume să fiu mulțumită și fericită. Și în loc să fiu recunoscătoare eu stau și-mi caut de oftat.

Of! Nu, nu întreba! Nu am răspuns și nici motive. Sau, dacă stau să mă gândesc, aș putea spune că am, mai ales când văd cum trece timpul și copiii se transformă din prunci în oameni mari și nu-mi ajunge să mă satur să-i țin la piept după pofta inimii mele. Sau când văd cum tot el (timpul) îmi fură zile din viața părinților meu și le albește din ce în ce mai tare părul. Când văd cum totul se transformă și se strică sub ochii mei când eu aleg să îmi plâng bunăstarea. Când una după alta se duc zilele și nu apuc să spun tuturor celor ce contează- cât contează, cât îi iubesc și cât le mulțumesc! 

 Da, aș avea totuși motive. Dar, totuși, nu mă întreba de ce oftez… 

Sunt ai tăi toți?

Sunt ai tăi toți?

-Nuuu, doar jumate!

​De un an și o lună (de când Efrem e cu noi) sunt întrebată aproape zilnic dacă sunt ai mei toți trei copiii. De parcă e ceva firesc să îi iei pe altora să-i duci in parc sau la plimbare. 

Îmi doresc să am curaj să le spun ceva de genul: „Nu,  eu am doar unu, pe ceilalți doi i-am luat de pe stradă să se joace cu al meu!” Sau: ” Nu, nu știu de unde au apărut lângă mine și de nici de ce mă strigă mama!”

 Acum ceva timp o doamnă la vreo 70 si ceva de ani după ce s-a închinat (la propriu) că  am trei copii, a tras ea concluzia: „Aha,ai vrut tu neapărat băiat și nu te-ai lăsat până n-a iesit!” Apoi mi-a spus poruncitor: „Acum că ai (baiat), gata, să te potolești! Să-i spui lu’ bărbată-tău să închidă robinetul că ai destui copii! Ajunge!”

Aha, deci de la robinet mi se trage! Acum știu, când o sa mă mai întrebe careva dacă sunt ai mei toți, o să spun că, nah, barbatul meu nu e instalator si n-a știut sa închidă robinetul… 🙂

Mama, Malefica și Benefica 

Mama, Malefica și Benefica 

​- Mami, ne jucăm de-a Malefica?

– Hm, pleacă de-aici cu Malefica ta cu tot! mă zbârlesc la ea..

-Ești Maleficaaa, zice ea râzând.  Malefica, uite ce rochie drăguță am!

– E urâtă!

– Ba nu e urâtă! 

– Ba daaa,  nu te uiți ce culori are și ce croială. Ha, ha, ha, ce hidoşenie!

– Ba nu e urâtă, zice cu juma de gură. Mama mi-a cumpărat-o și e frumoasă.

– Ba e urâtă. Și să știi că mie nu-mi place nici de mama ta!

– Mama mea e cea mai bună, cum să nu-ți placă de ea?

– Da’, ce, am zis eu că nu e bună? Am zis că nu-mi place. Simplu,  nu-mi place și pace!

– STOP JOC, vreau să fii mama!

  Și începe să-mi spună ce-a zis Malefica și cât de tare a deranjat-o. Apoi mă întreabă ce să-i spună, cum s-o infrunte și jocul continuă. 

Malefica e o vrăjitoare răutăcioasă care locuiește în Maleficania, un loc magic unde peștii au blană, furnicile au coarne, fluturii au solzi, si unde tot ce-ți trece prin cap se poate întâmpla.  Nu îi plac copiii decât atunci când fac prostii (atunci se amuză și râde isteric). Nu acceptă să fie pupată sau îmbrățișată. Scoate limba și scuipă. Nu știe să mănânce folosind tacamuri și crede că e normal să „strice aerul” oriunde și oricând,  chiar și la masă. 

Irina vrea să jucăm zilnic jocul ăsta. O pune în dificultate și îi place, o intrigă si o enervează.  Uneori se răstește la Malefica și îi spune vorbe urate. Alteori rămâne fără replică și mă roagă să o învăț ce să zică.  Mai nou, a adus-o în joacă pe sora cea buna a Maleficii, Benefica, de la care cere sfaturi.

La fiecare joc învăț ceva nou si îmi dau seama unde am de lucru.  În joc ne lovim de anumite comportamente sau atitudini nedorite pe care ea singură le identifică și încearcă să le corecteze. De exemplu, a avut o perioadă în care inventa destul de mult (să nu spun mințea căci erau mai degrabă niște „teste” ). În joc Malefica o mințea tot timpul iar Irina o certa și încerca să-i explice cu fel de fel de exemple si argumente că nu e bine să minți. Astfel, şi-a învățat singură lecția și rareori am mai avut parte de câte un test de genul „eu știu ceva de care tu nu ai habar”.

Nectaria intră și ea în jocul nostru dar nu rezistă mult. Ea îmi cere să o asigur mereu că sunt eu și că totul e un joc („ești mama, da?”). Acum o place pe Benefica care a devenit prietena ei cea mai bună și îi place cum reusesc să joc dublu rol.

Nu știu cum am ajuns să fiu acest personaj malefic dar îmi place foarte mult, mai ales pentru că mă ajută să vad unde am de lucru cu mine. În plus, îi dă Irinei ocazia să se descărce, să spună anumite lucruri pe care în mod normal nu mi le-ar spune. De exemplu, zilele trecute îi povestea Maleficii că o bat cam mult la cap. M-am bucurat, nu că fac asta, ci pentru faptul că mi-a spus. Și tot în joc ne gândim împreună cum să facem ca lucrurile să se schimbe. 

În ultima perioada,în joacă, Irina face prostii, vorbește urât, scoate limba, scuipă, se răstește, și câte și mai câte, iar Malefica o aplaudă și-i spune că îi place. 

Acum, scriind, mă întreb, oare n-ar trebui să fiu Malefica tot timpul? Să o las să facă și nefăcute,  să nu îi mai suflu în ceafă și să nu o mai bat la cap atât de mult?  :/