Mama, Malefica și Benefica 

Mama, Malefica și Benefica 

​- Mami, ne jucăm de-a Malefica?

– Hm, pleacă de-aici cu Malefica ta cu tot! mă zbârlesc la ea..

-Ești Maleficaaa, zice ea râzând.  Malefica, uite ce rochie drăguță am!

– E urâtă!

– Ba nu e urâtă! 

– Ba daaa,  nu te uiți ce culori are și ce croială. Ha, ha, ha, ce hidoşenie!

– Ba nu e urâtă, zice cu juma de gură. Mama mi-a cumpărat-o și e frumoasă.

– Ba e urâtă. Și să știi că mie nu-mi place nici de mama ta!

– Mama mea e cea mai bună, cum să nu-ți placă de ea?

– Da’, ce, am zis eu că nu e bună? Am zis că nu-mi place. Simplu,  nu-mi place și pace!

– STOP JOC, vreau să fii mama!

  Și începe să-mi spună ce-a zis Malefica și cât de tare a deranjat-o. Apoi mă întreabă ce să-i spună, cum s-o infrunte și jocul continuă. 

Malefica e o vrăjitoare răutăcioasă care locuiește în Maleficania, un loc magic unde peștii au blană, furnicile au coarne, fluturii au solzi, si unde tot ce-ți trece prin cap se poate întâmpla.  Nu îi plac copiii decât atunci când fac prostii (atunci se amuză și râde isteric). Nu acceptă să fie pupată sau îmbrățișată. Scoate limba și scuipă. Nu știe să mănânce folosind tacamuri și crede că e normal să „strice aerul” oriunde și oricând,  chiar și la masă. 

Irina vrea să jucăm zilnic jocul ăsta. O pune în dificultate și îi place, o intrigă si o enervează.  Uneori se răstește la Malefica și îi spune vorbe urate. Alteori rămâne fără replică și mă roagă să o învăț ce să zică.  Mai nou, a adus-o în joacă pe sora cea buna a Maleficii, Benefica, de la care cere sfaturi.

La fiecare joc învăț ceva nou si îmi dau seama unde am de lucru.  În joc ne lovim de anumite comportamente sau atitudini nedorite pe care ea singură le identifică și încearcă să le corecteze. De exemplu, a avut o perioadă în care inventa destul de mult (să nu spun mințea căci erau mai degrabă niște „teste” ). În joc Malefica o mințea tot timpul iar Irina o certa și încerca să-i explice cu fel de fel de exemple si argumente că nu e bine să minți. Astfel, şi-a învățat singură lecția și rareori am mai avut parte de câte un test de genul „eu știu ceva de care tu nu ai habar”.

Nectaria intră și ea în jocul nostru dar nu rezistă mult. Ea îmi cere să o asigur mereu că sunt eu și că totul e un joc („ești mama, da?”). Acum o place pe Benefica care a devenit prietena ei cea mai bună și îi place cum reusesc să joc dublu rol.

Nu știu cum am ajuns să fiu acest personaj malefic dar îmi place foarte mult, mai ales pentru că mă ajută să vad unde am de lucru cu mine. În plus, îi dă Irinei ocazia să se descărce, să spună anumite lucruri pe care în mod normal nu mi le-ar spune. De exemplu, zilele trecute îi povestea Maleficii că o bat cam mult la cap. M-am bucurat, nu că fac asta, ci pentru faptul că mi-a spus. Și tot în joc ne gândim împreună cum să facem ca lucrurile să se schimbe. 

În ultima perioada,în joacă, Irina face prostii, vorbește urât, scoate limba, scuipă, se răstește, și câte și mai câte, iar Malefica o aplaudă și-i spune că îi place. 

Acum, scriind, mă întreb, oare n-ar trebui să fiu Malefica tot timpul? Să o las să facă și nefăcute,  să nu îi mai suflu în ceafă și să nu o mai bat la cap atât de mult?  :/ 

Notă

Iartă-mă,  copil bun!

Când s-a întors din tabără, după îmbrățișări și o repriză scurtă de plâns, Irina a intrat ușor în ritmul casei. S-a așezat la măsuța ei și a făcut un desen, apoi s-a jucat cu plastilina. 

Era liniște. Liniștea dinaintea furtunii pe care o intuisem și o așteptam.
La scurt timp a început să țipe la mine pe motiv că nu-i  convenea elasticul cu care i-am legat părul.
A țipat mult, a poruncit să îi dezleg părul, m-a certat că am folosit acel elastic și nu altul. 
Mă uitam la ea și nu știam cum să reacționez, ce să spun, sau e cazul să zic ceva… Am tăcut. 

A plecat în dormitor, mi-a spus să nu intru și a trântit ușa cât a putut de tare.  Am așteptat puțin și am intrat încet:

– Vreau să ieși afară! a țipat la mine.

– Vreau să rămân!

Bine! a spus încet și mi-a sărit în brațe. 

 Ne-am așezat pe pat. Plângea la pieptul meu iar eu îi mângâiam părul și mă bucuram că îmi da voie să fiu lângă ea.
Îi spun ca e în regulă să plângă, că e firesc, că știu că i-a fost greu fără noi. 
Și eu am plâns de dorul tău!  îi zic.

Da, dar tu ai plâns liniștită în casă și nu te-a văzut nimeni. Eu n-am putut să plâng liniștită că mă vedeau colegii. Iar doamna mi-a spus că nu îi plac copiii care plâng.

 
Și plânsul a devenit din ce în ce mai încărcat de jale. Își punea mâinile pe față, ca și cum vrea să se ascundă.  Nu știam ce să fac decât să plâng cu ea, să o țin în brațe și să îi mângâi părul. 

Apoi mă întreabă:

– E greu să fii mamăAșa e?

Nu! E minunat să fii mamă,  iubito! Eu sunt fericită că sunt mamă și cred că e minunat. Tu de ce crezi că e greu?

– Păi n-ai văzut că trebuie să faci mereu mâncare,  să faci treburi multe și nu mai ai timp de nimic. E greu… Și viața mea e grea! E frumoasă, dar e grea. Lacrimi mari îi curg pe obraji și se împreunează în barbă. Și repetă încet: e frumoasă dar e grea! 

Nodul din gât îmi dă voie cu greu să o întreb:

Și ce aș putea să fac eu ca viața ta să fie doar frumoasă? Să nu mai fie grea?

Să faci două oale mari de mâncare să ne ajungă o săptămână și să stai cu mine mai mult. Eu stau mult cu Efrem și Nectaria, și cu tati la fel, numai cu tine nu stau mult. 
Și-mi arată cu degetele cât stau eu cu ea. Putin! Apoi începe să plângă și mai tare și-mi spune:

– Îmi iubesc  frații,  nu aș vrea să stau fără ei! Mă bucur că îi am și că Doamne Doamne mi i-a dat, dar vreau să stai mai mult cu mine!

Am înteles că spunându-mi că „e greu să fii mamă” încerca de fapt să-mi găsească  scuză că nu stau cu ea suficient. Are dreptate! Nu stau cu ea! Rareori suntem doar noi două. Rareori facem ceva singure. În rest suntem tot timpul toți. Mă împart cum pot și aveam impresia că reușesc să o fac destul de bine. Se pare că era doar o impresie. 

 

Copilul meu are nevoie de mine!
A fost nevoie să plece ca să poată să-mi spună lucrul ăsta.  Mi-e ciudă că a trebuie să-mi spună, că nu mi-am dat seama singură de asta! Mi-e ciudă să aud că ea simte că nu are suficientă atenție din partea mea. Totuși,  îmi pare bine că a fost capabilă să-mi spună. Până acum uneori îmi zicea că ii vine să plângă dar se abținea. Acum însă, pentru prima dată a spus „Vreau să plâng! ” şi a plâns. Mult! Iar eu am fost acolo și am ținut-o în brațe. Sunt atât de mândră de ea!

 

La ceva timp, după ce s-a liniștit, mi-a spus că nu mai pleacă fără noi în tabără până la 15 ani, „nu mai puțin, nu 14 ci 15!”  Mi-a zis că nu vrea să plece 8 zile în august la mare ci preferă să meargă cu noi, chiar dacă vom sta doar o zi. Iar dacă nu vom avea cum să mergem va înțelege și nu se va supăra. 

 

Nu i-am spus că nici eu nu-mi mai doream să plece fără noi, că și mie mi-a fost atât de greu fără ea, că am trăit cu sufletul la gură în acele zile! 
Nu i-am spus pentru că era seara ei, seara în care ea și-a golit sufletul în fața mea și voiam să rămână așa. Voiam să fie despre ea! Dar îi voi spune! Și voi avea grijă și-mi voi da silința mereu să simtă că e minunat să fiu mama ei!
Iartă-mă, minunea mea, pentru toate momentele în care n-am avut ochi doar pentru tine! Iartă-mă, copil bun, pentru toate zilele în care m-ai împărțit cu frații tăi și ai simțit că sunt mai mult a lor și mai puțin a ta! Iartă-mă, iubire mică,  pentru toate clipele pe care ai simțit că ți le-am furat! Iartă-mă! Pentru tot! Pentru toate lacrimile pe care nu le-ai plâns în fața mea! Pentru toate momentele în care ai simțit că viața ta e grea! Iartă-mă! 


Mulțumesc Doamne că mi-ai dat un copil atât de bun, blând și sensibil! Arătă-mi și deschide-mi ochii să văd cum să nu stric lucrarea ta, perfectă, ca tot ce faci Tu. Ai grijă de ea și ajută-mă să o pot face și eu în așa fel încât să rămână a Ta mereu! 

 
  

Trei

Trei

Nectaria mea mică,  ducele meu blond a împlinit de curând trei ani.
La mulți ani copil blând și bun! Sfântul Nectarie sa te ocrotească și Maica Domnului sa te vegheze mereu, copil minunat!
La multi ani frumosi ca tine! Rămâi așa veselă și deschisă cum eşti acum. Și la fel de hotărâtă să faci de una singura tot ce-ți sta în putință.  Să crezi în tine mereu, să crezi în vorbele tale „eu pot multe, eu pot tot!” Și mai presus de toate să crezi mereu în Doamne-Doamne!

 

Lui Efrem i-au ieșit trei dinți și în curând va împlini un an.
Irinei i-a căzut primul
dinte și în curând vor cădea alți trei.
Când am început să scriu aveam în minte o mulțime de idei. Le-am rătăcit! Lângă mine doarme un boț de copil cu sânul în gură. Imediat ce-mi da voie, merg să le caut. Ideile…

Geografia la 5 ani

Geografia la 5 ani

„Fetele stau întinse pe podea și studiază atent o hartă. 

Irina: Uite, Nectaria, astea sunt diamante. Ține minte, e foarte important, di-a-man-te! Diamantele sunt strălucitoare. 

Nectaria: Daaa! 

Irina: Uite, aici e un haptus. Nu cactus ci haptus. Cu H. Un fel de cactus dar diferit. Hap-tus! Ține minte! 

Uite, aici sunt plante mișcătoare. Și uite, regele pădurii. Care crezi tu că este regele pădurii?

Nectaria(arătând o vacă ): Asta! Ha-ha!

Irina (serioasă): Nectaria! Tu crezi că vaca e regele pădurii? Nu! Leul e, că el e cel mai mare animal din lume și le apară pe toate celelalte. 

Nectaria: Bineee, fie!”
 

​Irina: ” Pe o bara/ Stătea o cioara/Ga ga ga,ieși afară dumneata”

Tata: Vrei să spui „Cra,  Cra, Cra..” că cioara nu face „ga, ga”.

Irina: Nu, în poezia mea e vorba despre o gâscă. Ea avea o curte mare în care era o bară. Pe bara ei s-a așezat o cioară iar gâsca a zgornit-o zicându-i ” ga, ga, ga, ieși afară dumneata”.

Irina 4,6 ani