Liber la educație sau educație la liber? (I)

Liber la educație sau educație la liber? (I)

Ieri fetele mele au fost pentru prima dată într-o excursie. Pentru Irina, care are cinci ani, n-am avut prea mari emoții și știam că se va descurca. Dar pentru cea mică, care abia a împlinit trei ani, și care încă doarme la prânz zilnic, mi-am făcut mari griji. Mă gândeam că va plânge, că nu va mânca bine, că nu va putea să doarmă în autocar, că nu se va descurca la toaletă și am stat cu inima strânsă toată ziua. Au venit vesele și fericite și mi-au spus: „nu ne-a plăcut deloc dar ne-am distrat de minune”. Nu erau murdare, ude, înfometate, însetate sau obosite așa cum mă gândeam eu ci zâmbitoare și liniștite.

 Acum sunt puțin îngrijorată pentru Irina  care mâine pleacă în tabără. Cinci zile departe de ea nu știu cum vor trece dacă una mi s-a părut atât de grea. 

Prietenii îmi spun că sunt curajoasă și  mă întreabă de ce o las, oare nu e prea mică? Curajoasă nu mă simt, din contră, sunt cu pielea de găină pe sub haine. Dar, sincer, o las pentru că am impresia că stau prea mult cu gura pe ea. O stresez tot timpul, o corectez și o controlez mereu. Și daca  singură îmi dau seama de asta atunci în mod cert lucrurile stau și mai rău de-atât. Și tocmai de-asta o las, să mai scape puțin de mine de pe capul ei. Nu vorbesc de celelalte beneficii, de responsabilitate sau de sentimentul de încredere pe care aceasta experiență ar trebui să i-o ofere ci de libertate.  O liberate pe care am impresia că o dau cu prea mare zgârcenie. Și simt că aici am mult de lucru! Vreau să trec de la linguriță la lingură! Mai ales că în curând începe școala.  Mă gândesc cu groază că nu știu cum să fac să îi ofer libertatea de a face singură temele sau de face ghiozdanul pentru a doua zi. 

În ultima perioada mi-am dat seama că sunt din ce în ce mai obsedată de control și mi-e teamă că-i voi sufla mereu în ceafă, că voi scrie cu roșu pe caietele ei sau că îi voi rupe paginile. Nu știu de ce sunt așa căci pe mine nimeni nu m-a verificat la teme. Niciodată! În clasa a doua am rugat-o pe mama mea să mă ajute la o adunare. Trebuia să ajung la răspuns punând întrebări iar ea mi-a dat răspunsul „băbește”. I-am spus atunci că habar n-are să rezolve cum trebuie o problemă și am crezut asta cu tărie. Astfel, preferam să mă duc cu tema nefăcută  decât să o întreb pe ea. Din fericire a fost de acord  cu decizia mea de a nu o implica și nu a insistat.  Rareori mă întreba dacă am scris sau dacă am învățat.  Și mă credea pe cuvânt, nu mă asculta și nu-mi verifica temele. 

 Asta îmi doresc și pentru Irinuca, să pot să îi dau aceeași libertate pe care am avut-o și eu.  Dar pentru asta, mai întâi trebuie să scap cumva de nevoia de control pe care o conștientizez din ce în ce mai des.
 Știu că totul depinde de mine, știu că nu exista o rețetă universal valabilă dar câteva sfaturi mi-ar prinde tare bine. Sper să le primesc de la Oana Moraru, duminică,  11 iunie, în cadrul conferinței „Liber la educație sau educație la liber? la care particip cu mari speranțe. 

Înainte de a vorbi despre acest importamt eveniment, vreau să vă povestesc despre primul meu contact cu Oana.  Am cunoscut-o acum un an, când treceam printr-o etapă mai dificilă cu Irina, în care ea aștepta să fac eu totul în locul ei, inclusiv să o încalț. Am citit diverse articole și am ascultat diferite persoane dar toate sfaturile erau, în mare, cam la fel.  Mai exact, eram sfătuită să fac eu pentru ea totul pe motiv că sigur are nevoie de atenție și astfel știe să o ceară. Era adevărat, tocmai apăruse pe lume al treilea copil al familiei noastre și probabil ea se simțea neglijată. Am încercat să o ajut și să fac tot ce-mi cerea dar nu a funcționat căci, deși mă străduiam, nu puteam să ascund cât eram de nemultumită  de ceea ce se întâmplă. Apoi,  evident, mă simțeam vinovată pentru asta.

 În astfel de momente  am cunoscut-o, la o conferință,  pe Oana, cea care mi-a deschis ochii și m-a convins că sunt normală.  De la ea am învățat că e bine să îți ajuți copilul dar nu să faci în locul lui ceea ce poate face singur. Că e bine să fii lângă el la nevoie și  nu în spatele lui să-l împingi. Copilul trebuie să faca tot ce poate căci va ajunge la școală și nu va reuși nici să se-ncalțe singur. 

 Cum m-au ajutat pe mine mai precis sfaturile Oanei? I-am explicat Irinei că eu sunt lângă ea să o ajut acolo unde e nevoie, unde nu poate, nu acolo unde poate dar nu are ea chef să facă. I-am spus să apeleze la mine când nu se descurcă și eu o voi învăța/ajuta până cand  reușește singură. A fost destul de dificil, fiind obișnuită să îi aduc eu până și apă deși era perfect capabilă să-și ia singură. Dar până la urmă a înțeles. 

Acum face singură tot ce poate, eu nu mai intervin când își alege hainele și se îmbracă și nici la duș. În plus, am stat de vorbă de multe ori și am învățat-o să ceară atenția, să mă tragă de mânecă și să-mi spună : „Hei, am nevoie de tine, de o îmbrățișare!”. Lucrurile s-au aranjat frumos de când am scăpat de mârâiala aia continuă, „Vreau să mă încalți tu!”, „Apă!”, „Vreau să mă speli tu!”, „Dă-mi tu șosetele! „, etc.

Acum, revenind la discuția despre scoală,   sper să mă ajute Oana și de această dată căci simt că din nou m-am blocat. I-am dat copilului meu mână liberă în multe situații dar simt că nu e destul și nu știu cum să fac să măresc doza de libertate.

La acest eveniment am ținut morțiş să particip pentru că se vor discuta exact lucrurile care mă frământă cel mai tare. De exemplu:

  • Cât de mult trebuie să-i împingem de la spate pe copiii noștri pentru ca ei să învețe lucrurile care contează în viață și câtă libertate trebuie să le lasăm pentru a descoperi singuri ce este important pentru ei, cu adevărat? 
  • Cum trasăm linia fină și atât de importantă dintre libertate și susținere, cum reușim să îmbinăm insistența cu independența? 
  • Ce decidem azi, ca părinți, ca să nu regretăm mâine ca bunici, ce nu facem azi ca să poată face ei, copiii noștri, în viitor?


 În plus, în cadrul conferinței, alături de Oana Moraru, vor veni ca speakeri Gyorgy Gaspar si Carmen Lica, iar Special Guest va fi Larisa PetriniEvenimentul va fi moderat de Alice Nastase, redactor-sef al revistei Marea Dragoste-Tango. 

Abia aștept să îl ascult din nou pe Gaspar, cel care în trecut m-a făcut să plâng cu discursul lui emoționant!

 Nu puteam rata asemenea ocazie și le mulțumesc celor de la Mozaic Media că mi-au împlinit dorința! Ba, mai mult de atât, voi participa ca partener media și voi face live blogging de la eveniment. 

Ce ziceți, cine vine cu mine? Daca v-am convins că trebuie să participați dar nu aveți cu cine să vă lăsați copiii, nu vă faceți griji ci veniți împreună, evenimentul este child friendly și sunt organizate diverse activități și ateliere pentru cei mici.

                      Concurs

Si pentru că „Dar din dar se face Rai”, vă ofer două invitații. Ce trebuie să faceți pentru a câștiga? Simplu:

–  like paginilor Pași Mărunți și Mozaic Media

–   lăsați pe blog, la acest articol, un comentariu în care să-mi spuneți motivul pentru care vreți să participați. 

Aveti timp până marți/6 iunie, inclusiv. Voi alege cele mai convingătoare răspunsuri și voi anunța câștigătorul în cursul zilei de miercuri. Succes! 

De ce scriu?

De ce scriu?

(De chichi, de michi… şi nu știu cum mai era. E simplu! Scriu pentru că îmi place să scriu. Doooh! )

Din totdeauna mi-a plăcut să o fac (mă refer la scris, da?)! Prin generală umblam cu un vocabular la mine tot timpul. Era „caietul meu de expresii”. Îl îmbrăcasem cu grijă în hartie mov să nu se murdărească și-l purtam mândră cu mine  peste tot. Cum auzeam o expresie sau un cuvânt nou, cum îl notam acolo să nu-l uit și să-l folosesc la compuneri.

În fine, acum nu mai am un caiet sau o agendă ci un blog unde așa cum știu, scriu! Încerc să nu mă lălâi aiurea( nu-mi iese mereu dar încerc) și să nu fac (prea multe) greșeli.  Recitesc, cizelez (așa cum mă duce mintea), mai pun/scot două, trei virgule și urc pe blog. Textul.

Nu scriu constant.  Nu scriu că trebuie.  Scriu când și ce vreau eu. Scrisul mă relaxează.  Pierd ore de somn și uneori, recunosc, reprize de joacă. Dar atunci când scriu am satisfacția că fac ceva doar pentru mine. Că fac (alt)ceva.
Blogul nu e prietenul meu cel mai bun sau confidentul meu. Nu-i spun lui tot ce-mi apasă sufletul. Pentru asta am duhovnic. Lui îi spun ce vreau să recitesc peste ani. Ce vreau să citească copiii mei când vor avea acces la internet.

Blogul e o parte din mine. O parte.

Nu vreau să fac bani din blog (deși daca se poate, nu refuz) și nici să devin vreo vedeta cu ajutorul lui. Nu mă văd vreo prințesă urbană și nu mă compar cu nimeni.  Scriu pentru că îmi place, am mai spus, da?

Nu am un stil anume ci scriu în funcție de starea de spirit. (Acum de exemplu sunt nervoasă și mi se (z)bate un ochi.  E rost de scandal…)
Și nu în ultimul rând, scriu pentru că mă ajută să cunosc oameni frumoși.  Am descoperit bloguri noi, persoane cu povești extraordinare  cu care am reușit chiar să mă întâlnesc la o cafea (cu omul nu cu povestea).

   

       Cu Facebook sau fără Facebook?

De curând i-am asociat blogului meu și o pagină pe Facebook.  Încă stau să mă gândesc dacă nu cumva am greșit făcând asta. Ultima dată când am avut o astfel de tentativă, de facebookizare a blogului, s-a sfârșit prost. Am șters tot, și pagina și blogul. Am fost super dezamăgită când am văzut că sunt oameni care îmi dau like dar nu sunt curioși să dea un clic să vadă și dincolo de titlul distribuit. Pe Facebook cu sutele, pe blog doar câțiva, cei care erau oricum prezenți mereu. În plus, mi s-a părut trist să vad cât de greu  îmi dădeau un Like persoanele cunoscute, mai ales când știam cât de ușor o fac la unele aberații/glume/porcării. Dar, asta e, fiecare e liber să facă ce vrea cu like.urile lui, să le dea cui vrea.

Eu mi-am făcut totuși pagină și sunt hotărâtă să o iau de la zero. De data asta mi-am propus să nu mă mai las afectată de numarul de vizite, like-uri sau comentarii. Sper să reușesc!

Totusi, să fiu sinceră, o să continui mă bucur de fiecare like în parte căci pentru mine e semn că cineva a venit în căsuța mea, că i-a plăcut la mine și că o să mă viziteze din când în când.

Nervi

Nervi

Ne jucăm pe covor. Înșirăm mărgele.  Mâinile mici nu reușesc să facă asta la fel de repede cum o fac cele mari. Copila se enervează.  Mărgelele cad pe covor. Râsul și voia bună se duc rapid și fac loc nervilor și tensiunii. Ridic tonul la ea. De ce? Culmea, pentru ca ea a ridicat tonul a mine… Cel mic doarme. Dar nu faptul că l-ar putea trezi e motivul pentru care îmi pierd răbdarea.

Îmi dau seama rapid că activitatea a fost inițiată de mine nu pentru ele ci pentru mine. Mai exact, voiam să le dau de lucru ca eu să pot să mă duc la bucătărie unde vasele așteaptă să fie băgate în mașina de spălat și mâncarea să fie terminată.

Mărgelele de pe jos îmi strică planul. Cum de nu poate? Că doar e atât de simplu! Iar eu am atâtea de făcut până se trezește cel mic. Aș vrea să fac și curat, să ieșim și în parc, să termin și mâncarea și să bag și vasele. Deci, cum să nu reușească?  Îmi dau seama că urmează o explozie de cuvinte așa că plec din cameră.

Respiră! Respiră!  Respiră!
La bucătărie e haos. Iau o gură mare de cafea, doua de aer și mă întorc la ele. Îmi cer scuze. Mă iartă dar sunt în ofensivă amândouă. Știu ele ce știu.  Nici eu nu mă simt mai bine doar fiindcă mi-am cerut scuze. Las lucrurile așa, pentru moment nu pot mai mult. Plec. Ele încep să picteze niște figurine de ipsos. Mă apuc de treabă.  Sau nu…S-a trezit Efrem.

L.E

    Le e frică de mine! :/

După somn e liniște.  Dar o liniște care nu-mi place. E mai mult frică. Stau în pat și se joacă amândouă preț de vreo douăzeci de minute. Efrem se uită la ele fascinat. În timpul ăsta eu le fac de mâncare. Vin la masă ca teleghidate. Nu știu cum să le scot din starea asta.  Efrem ia un ou de prepeliță, îl strânge în mână până se sfarâmă apoi începe să dea cu mâna pe măsuță ca să dea jos bucățelele. Irina se uită la el cu ochii mari. Apoi la mine. De obicei nu fac scene când se face mizerie la masă (adică zilnic) dar cred că azi se aștepta să o fac. Încep să râd și-i spun lui Efrem că mă bucur că e ordonat dar a greșit locul în care se aruncă resturile, nu dăm pe jos ci ducem la gunoi. Irina începe să râdă.

Plusez dându-i lui Efrem o bucată de pe jos și spunând politicos: „Serviți, domnule, ou proaspăt, curat, abia cumpărat de la cucoana prepeliță!” Fetele râd în hohote, cu lacrimi chiar.

Și asta a fost tot! De asta aveau nevoie, de o porție zdravănă de râs. Știam ca e simplu și știam că râsul scoate afară balaurii. Cu toate astea mi-a trebuit o jumate de zi să o fac.

Chiar și așa,  mă bucur că ziua s-a sfârșit frumos. Chiar minunat, cu mult râs și voie bună.

Of, numai de n-aș mai uita că am cheia în buzunar, că stă în puterea mea să petrecem zilele astfel, în pași de dans nu ascunși sub spâncene!

Bine spunea zilele trecute Laura Markham:

Visez 

Visez 

Încet, încet, un vis prinde contur. Un vis nebun, crescut în mine ani de zile si-a făcut curaj și a prins să zboare. Nu știe cum, încă învăță. 

Nu mai dorm nopțile, visez forme de ipsos și case la țară. Visez un loc unde copiii să se joace liber, să alerge și să se cațere în copaci. Iar seara să stea pe lângă un foc de tabără și să asculte greierii. Visez! Visez și sper ca Domnul să-mi vadă visul și să-l împlinească.

 Visez! Vă rog, nu mă treziți! Și de veți vrea să stăm de vorbă,  vă aștept în visul meu, să visăm împreună…

Trei

Trei

Nectaria mea mică,  ducele meu blond a împlinit de curând trei ani.
La mulți ani copil blând și bun! Sfântul Nectarie sa te ocrotească și Maica Domnului sa te vegheze mereu, copil minunat!
La multi ani frumosi ca tine! Rămâi așa veselă și deschisă cum eşti acum. Și la fel de hotărâtă să faci de una singura tot ce-ți sta în putință.  Să crezi în tine mereu, să crezi în vorbele tale „eu pot multe, eu pot tot!” Și mai presus de toate să crezi mereu în Doamne-Doamne!

 

Lui Efrem i-au ieșit trei dinți și în curând va împlini un an.
Irinei i-a căzut primul
dinte și în curând vor cădea alți trei.
Când am început să scriu aveam în minte o mulțime de idei. Le-am rătăcit! Lângă mine doarme un boț de copil cu sânul în gură. Imediat ce-mi da voie, merg să le caut. Ideile…