E târziu. Mi-am făcut un ceai și mă pregătesc de somn. Ceaiul de mentă e preferatul meu. Numai că uneori mă face să plâng. Ca și acum… Mirosul ceaiului îmi amintește cel mai mult de ea, de maica mea cea bună și blândă. În curtea ei a crescut izmă de când mă știu. Nu beam ceai pe-atunci, nici gustul apei nu-l prea cunoșteam când de mult o înlocuisem cu sucul.
Însă acum, când simt miros de izmă îmi amintesc de ea, de oala ei mică cu smalțul sărit, de cât de des mă întreba dacă vreau, tot sperând că voi zice da. Zic acum…
Cât de bun e ceaiul de mentă! Mă auzi???
Măicuță bună și blândă, vino în vis! Te aștept cu o ceașcă de ceai de izmă culeasă din gradina ta. Numai vino! Zic DA!
Oare de ce (aproape) intotdeauna regretele vin la pachet cu prea tarziu? Eu inca mai cred si sper ca cei plecati mult prea devreme, chiar daca nu se pot intoarce, ne aud de acolo de sus si vin in somn sa ne stearga lacrimile, semn ca ne-au inteles si ne-au iertat. Poate asa pot si eu sa imi iert nesabuinta anilor in care credeam ca vor fi vesnic langa mine si ma comportam ca atare.
Noapte lina sa ai!
Plâng din nou si-ti mulțumesc, om bun, că ai avut câteva vorbe și puțin timp și pentru mine!
Și eu sper că ea mă aude și ma vede și vine macar in vis sa bem un ceai.
Somn ușor!