Azi m-am trezit cu gândul la tine, maica mea frumoasă. M-am uitat la el, la ochișorii și gura lui perfectă și mi-am amintit de tine. Și mi-am dat seama că nu-l cunoști. Îl cheamă Efrem! Și, deși știu că numele nu ți-ar fi plăcut pentru că nu l-ai fi putut pronunța, l-ai fi adorat! Are 6 luni. Timpul trece, fără tine! Deși, ca ieri erai acolo! Încă mă duc acasă și-mi vine să-ntreb „Și, maica, ce face?”. Acum casa ta nu mai e goală, s-au mutat ei acolo. Iar eu, de câte ori îi vizitez îmi dau silința să nu plâng și să scap de nodul din gât. Ești încă acolo! Pretutindeni! Ești și aici, la mine în casă. Te văd zilnic, în zâmbetul Irinei, în râsul ei colorat, în mersul Nectariei și în ochișorii rotunzi ai lui Efrem!
Măicuța mea bună, mai vreau să-ți spun ceva. Încă nu-i zic „mamă” mamei lui Alex. Acum îi zic „buna” sau „bunica”. Ea nu se supără. Dar nici nu știe că atunci când o strig așa mă gândesc la tine, maica mea bună. Știe doar că o iubesc mult. Mult de tot! Așa cum te iubesc pe tine, maica mea dragă! Și-atunci, prefer să o strig „bunica” și să-i port aceeași iubire! Nu te supăra pe mine, știu ca îți doreai dar nu pot să îi zic „mamă”, e mult mai mult de-atât! E maica lor!
Te iubesc, măicuța mea! Iartă-mă, încă n-am putut să îți duc garoafe! Ai răbdare cu mine, așa cum ai avut mereu!
Parca ma citesc pe mine, suntem cumva surori dintr-o alta existența?
Te pup!
🙂 îmi surâde ideea…