Azi a fost zi tare agitată. Irina a avut serbare apoi spectacol la canto. Eu sunt extrem de obosită deși am „furat” puțin somn la prânz. Ea nu. Nu pot să-mi imaginez de unde are atât de multă energie omulețul ăsta. A cântat, a dansat, s-a zbenguit toată ziua. Și încă mai putea. Pentru ea se pare că a fost o zi frumoasă! Pentru noi, nu. Doi oameni mari care stau prost cu nervii și cu organizarea parcă nici nu mai știu să vorbească unul cu altul altfel decât răstit.
Sper că agitația zilei de azi, certurile noastre, vorbele aruncate aiurea, să nu rămână în sufletul ei. Să rămână doar muzica și dansul, doar fericirea de a mă avea și pe mine în sala de spectacol. Sper să tina minte prezența mea, și nu faptul că în unele momente am fost acolo doar fizic.
Îmi cer iertare înger blond că uneori te grăbesc. Că nu sunt lângă tine mereu. Că la canto te duce tata iar eu stau acasă cu frații tăi mai mici. Te rog să mă ierți că în ultima vreme n-am avut timp să stau doar cu tine. Azi, în timp ce mergeam, m-ai întrebat: „Mami, poți să faci pașii mai mici sau ne grăbim și e nevoie să fug eu ca să mă pot ține după tine?” Iartă-mă că ți-am răspuns că ne grăbim! Iartă-mă că te-am pus să alergi spunând că în felul ăsta te mai și încălzești. Îmi pare rău că n-am mers mai încet sau că nu te-am luat în brațe. Îl aveam pe Efrem, iar tu, ca un copil bun ce ești, nici măcar n-ai îndrăznit să ceri să te iau și pe tine. Iartă-mă iubire că uneori sunt oarbă! Te iubesc! Și promit că îmi voi da silința să merg alături de tine, cu pași mărunți!