Tentativă de defacebookizare

​În Postul Naşterii Domnului mi-am propus să renunț încet, încet la Facebook. Voiam atunci să intru doar seara, câte 10 minute. În primele zile așa am făcut apoi am început să trișez, sub diferite pretexte. Mi-am dat seama că mă mint atunci când spun că eu nu stau mult pe Facebook. Și m-am tot gândit cum să fac să limitez timpul petrecut astfel. N-am găsit o altă soluție decât să mă deloghez și să dezinstalez aplicația . Nu mi-am șters contul pentru că nu știu cât rezist și să nu fie nevoie să o iau iar (mi l-am mai șters în trecut de câteva ori) de la zero cu tot. Azi am o săptămână de când pun mâna pe telefon, intru în meniu și-mi dau seama că e ceva lipsă. O fac mecanic, nici nu conștientizez gestul decât atunci când mă văd pusă în situația de a mă holba la ecran gândindu-mă ce caut. Greu! N-aş fi zis, n-aş fi crezut că e așa de greu. 

Ce s-a schimbat?

-am dormit mai mult (și la prânz cu copiii și seara când neavând ce face m-am culcat mai devreme)

-am reușit să fac mai multă curățenie și să o mențin, să ordonez lucrurile în sertare și debara, lucru pe care nu l-am mai făcut cam de multicel

-m-am jucat mai mult

-am citit mai mult

-am stat de vorbă mai mult cu soțul (deși acum mi se pare trist și mi-e greu să recunosc, chiar au fost multe seri în care am preferat compania prietenilor virtuali)

-mi-am sunat fratele si prietena cu care mi-am dat seama că n-am mai vorbit de mult timp (le vedeam activitatea, ce rost avea să mai și vorbim?).

Cum mă simt:

– odihnită

– mândră de mine, de câte reușesc să fac într-o zi

– irascibilă uneori, că mă frământă ce-o mai fi făcând lumea pe Facebook

– nerăbdătoare parcă să intru deși nu mi-am propus încă un termen, deci nu știu ce aștept

-singură
 Înainte nu simțeam nevoia să sun pe cineva, vedeam câteva poze, dădeam un like, doua și gata, era ca și cum am vorbit. Când mă gândeam la cineva intram pe profilul lui și aflam rapid ce mai face. Acum, trebuie să sun. Și nu știu de ce, dar mi se pare dificil. Parcă mă simt ciudat să sun să spun „voiam doar să văd ce mai faci”, parcă aștept să mi se spună „hai, și acum spune, de ce m-ai sunat totuși? „. Parcă am și uitat să vorbesc la telefon

-tristă când mă gândesc cât timp mi-a furat Facebookul. Timpul copiilor mei, al soțului, al meu. Timp prețios pe care mă văitam că nu-l am din cauza copiilor. Intram „puțin” pe Facebook și mă vedeam îndreptățită să fac asta fără să-mi dau seama că era de fapt vorba de egoism ( mă compătimeam și-mi dăruiam puțin timp pentru mine „măcar atât, sărăcuța de mine!”). Eram lângă copiii mei și priveam la copiii altora. Eram alături de ei, nu împreună!  Și asta de mai multe ori pe zi, chiar dacă în reprize scurte. Mă văitam că n-am curat în casă dar uitam să las telefonul din mână. Mă ascundeam de soț (care nu are Facebook) să pot să „navighez” liniștită. Uneori uitam să mai ies din baie… Doamne, și în tot acest timp am susținut sus și tare că eu nu stau mult și că nu sunt dependentă de Facebook!

– fericită că am luat aceasta decizie! Experimentul continuă, nu stabilesc nimic încă. Vreau să trec de perioada de sevraj, să nu mă mai trezesc în meniu căutând iconița albastră, apoi voi vedea. Sper ca lucrurile să rămână așa!  Să intru pentru ultima dată ca să-mi șterg contul și apoi să dăruiesc acel timp familiei mele. Doamne-ajuta!