Când Irina avea un an jumate am luat-o să doarmă cu noi în pat. Ce frumos și bine a fost! Și ce mult am regretat nopțile dormite fără ea! La Nectaria n-am repetat greseala și am pus-o încă din maternitate lângă mine. Și așa a rămas până a venit Efrem. Atunci, pentru că nu mai aveam loc toți cinci, ele au rămas cu tatăl lor, iar eu cu bebelușul ne-am mutat în sufragerie. Nectaria voia ba cu mine, ba cu tati, era cam derutată de situație și îi era greu să aleagă în fiecare seară. Irinuca a rămas cu tati dar adormea din ce în ce mai greu (spre disperarea lui). În unele seri el adormea primul. Sau ieșea din dormitor doar ca să-mi spună că se bagă la somn. Seară de seară aceeași poveste. Așa că am hotărât să facem ceva. Și am facut, le-am mutat pe fete în camera lor. Am improvizat o poveste frumoasă și le-am convins că sunt destul de mari să doarmă singure. Am decorat camera împreună și am încercat să o facem să arate cât mai frumoasă. Fetele au fost bucuroase, până la vremea somnului. Atunci şi-au dat seama cam ce se întâmplă de fapt. Și n-au mai vrut să rămână singure. Dar lucrurile au rămas așa cum ne-am propus.Aproape… Nu ieşim din cameră și ele adorm singure, ca-n scenariul ideal, ci mai stăm (unul din noi) să le spunem povești. Acum le place. De o săptămână sunt în patul lor și nu mai vor înapoi.
Să ma bucur sau nu?
Of, mă bucur, evident, că în sfârșit am loc să dorm pe spate și lângă mine doarme soțul. Dar e așa de mult loc în pat! Și e așa de gol fără ele! Și mă gandesc cu tristețe că așa va rămâne mereu. Fără zvârcoleală de copil, fără picioruşe sub și pe mine, fără mâini micuțe ce-mi caută mâna…Când mă gândesc la asta mă apucă plânsul cu ea și tem că m-am cam grăbit!