Bate vântul iar zgomotul valurilor e asurzitor. Plaja e pustie. Sau, aproape pustie. Suntem noi cinci și ciorile.
Efrem și Nectaria dorm pe sezlong. Iubitul meu adună scoici. O vreme îmi acaparează total atenția cu felul în care le alege și le studiază pe fiecare în parte. Câtă răbdare!
Vântul bate din ce în ce mai tare. E ultima zi de concediu dar nu vreau să plecăm acasă până la lăsarea serii chiar dacă vremea nu tine cu noi și nu putem face plajă.
Privesc marea și îmi vine să plang la gândul că ne vom vedea abia peste un an. Îmi doresc să ne mutam aici sau undeva mai aproape de mare, să vin să o văd în fiecare zi. Să o ascult! Să mă încarc cu liniștea ce mi-o transmite chiar și atunci când e agitată.
Gândurile îmi sunt risipite de vocea Irinei, care, după ce a adunat câteva scoici pentru bunica, a venit fugind la mine.
–Să știi, îmi zice hotărâtă, de acum nu îți voi mai spune că te iubesc „cât zece blocuri unul peste altul cu gura-n jos” sau „până unde se termină drumul”. De azi iti voi spune că te iubesc „cât marea și două scoici”.
Nu știu cum să reacționez. Doar mă uit la ea, la copilul de 5 ani care îmi face cea mai frumoasă declarație de iubire.
– Să-ți explic, continuă ea, marea e atât de mare că n-are sfârșit. O vezi? N-are capat! Nu se vede țărmul. Dar, și dacă ar avea, aş mai pune eu doua scoici ca să te iubesc și mai mult!
N-am fost în stare să scot vreun cuvânt. Am strâns-o în brațe cu putere, m-am uitat la ceilalți doi cum dorm, la cel ce încă aduna scoici şi-am zis în gând: „Mulțumesc, Doamne!”
Mi-e dor de mare!
Închid ochii și aud cum vântul sparge valurile. Ma uit la copilul blond ce a cuprins marea în ochi și retrăiesc acea zi în care mi-a spus că iubirea ei e nețărmuită.
Articol scris si aici pentru Spring SuperBlog 2017