Ziua Nectariei

Ziua Nectariei

Nectaria a împlinit cinci ani. Desi a trecut ceva timp de atunci, îi las aici câteva rânduri pentru mai târziu:

„Iubita mea cu ochi de cer, că te iubesc îți spun în fiecare zi. Îți spun și azi, te iubesc până la nori și dincolo de ei!

Iubita mea cu zâmbet cald, că te ador, tu știi prea bine! Îți spun din nou, mă-mbăt de fericire, privind la tine!

Iubita mea cu nasu-n vânt, că ești in viața mea un dulce cânt, ți-am spus de atâtea de ori! Îți spun din nou, ești armonia mea! Ești liniștea și pacea sufletului meu!

Iubita mea bună si blândă, eu îți greșesc mereu dar tu ierți și spui de fiecare dată „nu-i nimic”. Mielușeaua mea!

Îți multumesc pentru fiecare lecție pe care mi-o dai!

Îți multumesc pentru fiecare zâmbet, pentru fiecare privire și pentru fiecare îmbrățișare!

Îmi spui mereu „ce moale esti”! Îți multumesc pentru iubirea ta, blonduța mea bună!

Te iubesc, micuto!”

Mulțumesc , Doamne, pentru minunea mea mică! Pentru cei cinci ani alături de ea! Pentru tot ce mi-ai dat să trăim împreună! Pentru că m-ai ales pe mine să am grija ei! Ajută-mă, Doamne, și de acum înainte să mă bucur de ea și de frații ei! Multumesc, Doamne! Multumesc! Te iubesc!

Lumina de la Dumnezeu

Lumina de la Dumnezeu

Acum multi ani am mers cu fratele meu intr-un sat uitat de lume. Ne-am minunat de casele mici cu acoperis de chirpici, de puturile cu cumpana si de drumurile care nu mai duceau nicaieri de acolo. Parca ajunsesem la capatul lumii. In cale ne-a iesit o batrana. Frumoasa si cu o privire senina cum nu mai vazusem pana atunci. Era imbracata cu o camasuta curata si purta margele. Parea foarte fericita. Ne-a povestit ca au plecat toti tinerii din sat si din cei batrani n-au mai ramas decat cativa. Traia greu dar nu arata asta. Cand am intrebat de lumina ne-a spus ca are dar nu de la oameni ci „lumina de la Dumnezeu”. Am plecat de acolo fascinati de lumea frumoasa pe care am descoperit-o. Dar si cu inima stransa si cu gandul la lectia pe care femeia cu ochi senini ne-o daduse. Nu am schimbat ceva din viata mea atunci dar mi-a ramas in suflet invatatura primita. Si din cand in cand, cand lucruri banale imi tulbura pacea gandul ma poarta la ea. Si ma gandesc ca fericirea ne-o facem noi. Ca deseori avem de toate si tot nemultumiti suntem. Ca vrem mai mult si uitam sa ne bucuram de ce avem deja, de lucrurile  simple. Uitam de Dumnezeu si ne impovaram  singuri sufletul. Uitam sa primim si sa ne mai bucuram de lumina de la El. In seara asta mi-am amintit. Mai devreme am ramas fara curent. La inceput eram extrem de agitata si nervoasa. Asta pana mi-am amintit de ea, femeia cu lumina de la Dumnezeu. Acum stau in intuneric. In camera alaturata palpaie timid o lumanare. Floricica noastra se joaca si nu o deranjeaza intunericul. De parca asa a fost de cand se stie. Am cinat la lumina lumanarii. Ce frumos a fost! Si cata liniste si pace e in casa noasta. Miroase a tamaie si candela imi umple bucataria de lumina. Si sufletul la fel. Nu s-a schimbat nimic, e tot taiat curentul, dar, pentru ca am ales sa vad partea buna a lucrurilor, totul e diferit.