Mama, Malefica și Benefica 

Mama, Malefica și Benefica 

​- Mami, ne jucăm de-a Malefica?

– Hm, pleacă de-aici cu Malefica ta cu tot! mă zbârlesc la ea..

-Ești Maleficaaa, zice ea râzând.  Malefica, uite ce rochie drăguță am!

– E urâtă!

– Ba nu e urâtă! 

– Ba daaa,  nu te uiți ce culori are și ce croială. Ha, ha, ha, ce hidoşenie!

– Ba nu e urâtă, zice cu juma de gură. Mama mi-a cumpărat-o și e frumoasă.

– Ba e urâtă. Și să știi că mie nu-mi place nici de mama ta!

– Mama mea e cea mai bună, cum să nu-ți placă de ea?

– Da’, ce, am zis eu că nu e bună? Am zis că nu-mi place. Simplu,  nu-mi place și pace!

– STOP JOC, vreau să fii mama!

  Și începe să-mi spună ce-a zis Malefica și cât de tare a deranjat-o. Apoi mă întreabă ce să-i spună, cum s-o infrunte și jocul continuă. 

Malefica e o vrăjitoare răutăcioasă care locuiește în Maleficania, un loc magic unde peștii au blană, furnicile au coarne, fluturii au solzi, si unde tot ce-ți trece prin cap se poate întâmpla.  Nu îi plac copiii decât atunci când fac prostii (atunci se amuză și râde isteric). Nu acceptă să fie pupată sau îmbrățișată. Scoate limba și scuipă. Nu știe să mănânce folosind tacamuri și crede că e normal să „strice aerul” oriunde și oricând,  chiar și la masă. 

Irina vrea să jucăm zilnic jocul ăsta. O pune în dificultate și îi place, o intrigă si o enervează.  Uneori se răstește la Malefica și îi spune vorbe urate. Alteori rămâne fără replică și mă roagă să o învăț ce să zică.  Mai nou, a adus-o în joacă pe sora cea buna a Maleficii, Benefica, de la care cere sfaturi.

La fiecare joc învăț ceva nou si îmi dau seama unde am de lucru.  În joc ne lovim de anumite comportamente sau atitudini nedorite pe care ea singură le identifică și încearcă să le corecteze. De exemplu, a avut o perioadă în care inventa destul de mult (să nu spun mințea căci erau mai degrabă niște „teste” ). În joc Malefica o mințea tot timpul iar Irina o certa și încerca să-i explice cu fel de fel de exemple si argumente că nu e bine să minți. Astfel, şi-a învățat singură lecția și rareori am mai avut parte de câte un test de genul „eu știu ceva de care tu nu ai habar”.

Nectaria intră și ea în jocul nostru dar nu rezistă mult. Ea îmi cere să o asigur mereu că sunt eu și că totul e un joc („ești mama, da?”). Acum o place pe Benefica care a devenit prietena ei cea mai bună și îi place cum reusesc să joc dublu rol.

Nu știu cum am ajuns să fiu acest personaj malefic dar îmi place foarte mult, mai ales pentru că mă ajută să vad unde am de lucru cu mine. În plus, îi dă Irinei ocazia să se descărce, să spună anumite lucruri pe care în mod normal nu mi le-ar spune. De exemplu, zilele trecute îi povestea Maleficii că o bat cam mult la cap. M-am bucurat, nu că fac asta, ci pentru faptul că mi-a spus. Și tot în joc ne gândim împreună cum să facem ca lucrurile să se schimbe. 

În ultima perioada,în joacă, Irina face prostii, vorbește urât, scoate limba, scuipă, se răstește, și câte și mai câte, iar Malefica o aplaudă și-i spune că îi place. 

Acum, scriind, mă întreb, oare n-ar trebui să fiu Malefica tot timpul? Să o las să facă și nefăcute,  să nu îi mai suflu în ceafă și să nu o mai bat la cap atât de mult?  :/ 

De pe vremuri

De pe vremuri

Că tot e vremea examenelor, mi-am amintit azi de cele de admitere la liceu pe care le-am dat acum câțiva ani (buni) și le-am picat cu brio.

La Limba Română mi s-a făcut rău și, crezând că nu am voie să merg la baie în timpul examenului, am dat foaia după vreo ora. Am luat nota 5. 

La Matematică eram relaxată total. Ai mei, speriați de faptul că la română mi-a fost rău, mi-au spus să nu mă stresez. Și așa am făcut!  Tot examenul am stat „de vorbă” (scriind pe ciornă cu creionul) cu colega din stânga mea. Era o fata atât de frumoasă,  cu o vestă de piele maro și două codițe împletite, mult mai interesantă decât calculele matematice.

 Nu am avut chef de rezolvat probleme sau de copiat nici când cel din fața mea a încercat să îmi arate. Voiam doar să-mi fac prieteni. (Și mi-am făcut. Căci am picat amândouă examenul și am ajuns după cel din toamna să fim colege de clasă). 

 Îmi amintesc că m-am dus acasă destul de degajată și le-am spus alor mei că nu cred că iau cinci. Nu m-au certat dar văd şi-acum figura tristă a tatălui meu care se mira că spun cu atâta lejeritate că nu că intru la liceu. Câteva zile mai târziu am avut și confirmarea, la Matematică luasem nota 2.

 Din nou, nu m-au certat. Singurul lucru pentru care mi-au ținut (puțină) teorie a fost faptul că nu am spus din timp că nu înțeleg la Matematică nici în clasă nici la meditație. Atât! Fără pedepse sau certuri. Ba chiar am fost și la mare în vara aceea.

 În toamnă m-am dus hotărâtă să-i fac praf și i-am făcut, am intrat cu cea mai mare medie. ( Bine, cam praf eram eu, că la Română m-am dus pregătită cu trusa de Geometrie, crezând că am examen la Matematică ).  

Ai mei au fost încântați dar pe ei nu i-am dat pe spate. Știau cât și ce pot și se așteptau.  Din ce în ce mai des îmi dau seama cât de relaxați au fost ai mei în ceea ce privește școala. Niciodată n-au pus presiune pe mine, nu m-au certat din cauza notelor și nici nu m-au forțat să învăț! (Oare ce cărți de parenting au citit?)

 Pentru mine niciodată notele n-au fost motiv de stres. Am învățat că am vrut și ce am vrut. Tot timpul!

Le multumesc și azi că m-au crescut așa și îmi doresc să pot și eu să le dau fetelor această libertate. Să nu stau în ceafa lor când își fac temele. Să nu le cert când vin acasă cu nota trei și să am puterea să le spun cum îmi spuneau mie ai mei „e doar o notă”. 
 

Notă

Iartă-mă,  copil bun!

Când s-a întors din tabără, după îmbrățișări și o repriză scurtă de plâns, Irina a intrat ușor în ritmul casei. S-a așezat la măsuța ei și a făcut un desen, apoi s-a jucat cu plastilina. 

Era liniște. Liniștea dinaintea furtunii pe care o intuisem și o așteptam.
La scurt timp a început să țipe la mine pe motiv că nu-i  convenea elasticul cu care i-am legat părul.
A țipat mult, a poruncit să îi dezleg părul, m-a certat că am folosit acel elastic și nu altul. 
Mă uitam la ea și nu știam cum să reacționez, ce să spun, sau e cazul să zic ceva… Am tăcut. 

A plecat în dormitor, mi-a spus să nu intru și a trântit ușa cât a putut de tare.  Am așteptat puțin și am intrat încet:

– Vreau să ieși afară! a țipat la mine.

– Vreau să rămân!

Bine! a spus încet și mi-a sărit în brațe. 

 Ne-am așezat pe pat. Plângea la pieptul meu iar eu îi mângâiam părul și mă bucuram că îmi da voie să fiu lângă ea.
Îi spun ca e în regulă să plângă, că e firesc, că știu că i-a fost greu fără noi. 
Și eu am plâns de dorul tău!  îi zic.

Da, dar tu ai plâns liniștită în casă și nu te-a văzut nimeni. Eu n-am putut să plâng liniștită că mă vedeau colegii. Iar doamna mi-a spus că nu îi plac copiii care plâng.

 
Și plânsul a devenit din ce în ce mai încărcat de jale. Își punea mâinile pe față, ca și cum vrea să se ascundă.  Nu știam ce să fac decât să plâng cu ea, să o țin în brațe și să îi mângâi părul. 

Apoi mă întreabă:

– E greu să fii mamăAșa e?

Nu! E minunat să fii mamă,  iubito! Eu sunt fericită că sunt mamă și cred că e minunat. Tu de ce crezi că e greu?

– Păi n-ai văzut că trebuie să faci mereu mâncare,  să faci treburi multe și nu mai ai timp de nimic. E greu… Și viața mea e grea! E frumoasă, dar e grea. Lacrimi mari îi curg pe obraji și se împreunează în barbă. Și repetă încet: e frumoasă dar e grea! 

Nodul din gât îmi dă voie cu greu să o întreb:

Și ce aș putea să fac eu ca viața ta să fie doar frumoasă? Să nu mai fie grea?

Să faci două oale mari de mâncare să ne ajungă o săptămână și să stai cu mine mai mult. Eu stau mult cu Efrem și Nectaria, și cu tati la fel, numai cu tine nu stau mult. 
Și-mi arată cu degetele cât stau eu cu ea. Putin! Apoi începe să plângă și mai tare și-mi spune:

– Îmi iubesc  frații,  nu aș vrea să stau fără ei! Mă bucur că îi am și că Doamne Doamne mi i-a dat, dar vreau să stai mai mult cu mine!

Am înteles că spunându-mi că „e greu să fii mamă” încerca de fapt să-mi găsească  scuză că nu stau cu ea suficient. Are dreptate! Nu stau cu ea! Rareori suntem doar noi două. Rareori facem ceva singure. În rest suntem tot timpul toți. Mă împart cum pot și aveam impresia că reușesc să o fac destul de bine. Se pare că era doar o impresie. 

 

Copilul meu are nevoie de mine!
A fost nevoie să plece ca să poată să-mi spună lucrul ăsta.  Mi-e ciudă că a trebuie să-mi spună, că nu mi-am dat seama singură de asta! Mi-e ciudă să aud că ea simte că nu are suficientă atenție din partea mea. Totuși,  îmi pare bine că a fost capabilă să-mi spună. Până acum uneori îmi zicea că ii vine să plângă dar se abținea. Acum însă, pentru prima dată a spus „Vreau să plâng! ” şi a plâns. Mult! Iar eu am fost acolo și am ținut-o în brațe. Sunt atât de mândră de ea!

 

La ceva timp, după ce s-a liniștit, mi-a spus că nu mai pleacă fără noi în tabără până la 15 ani, „nu mai puțin, nu 14 ci 15!”  Mi-a zis că nu vrea să plece 8 zile în august la mare ci preferă să meargă cu noi, chiar dacă vom sta doar o zi. Iar dacă nu vom avea cum să mergem va înțelege și nu se va supăra. 

 

Nu i-am spus că nici eu nu-mi mai doream să plece fără noi, că și mie mi-a fost atât de greu fără ea, că am trăit cu sufletul la gură în acele zile! 
Nu i-am spus pentru că era seara ei, seara în care ea și-a golit sufletul în fața mea și voiam să rămână așa. Voiam să fie despre ea! Dar îi voi spune! Și voi avea grijă și-mi voi da silința mereu să simtă că e minunat să fiu mama ei!
Iartă-mă, minunea mea, pentru toate momentele în care n-am avut ochi doar pentru tine! Iartă-mă, copil bun, pentru toate zilele în care m-ai împărțit cu frații tăi și ai simțit că sunt mai mult a lor și mai puțin a ta! Iartă-mă, iubire mică,  pentru toate clipele pe care ai simțit că ți le-am furat! Iartă-mă! Pentru tot! Pentru toate lacrimile pe care nu le-ai plâns în fața mea! Pentru toate momentele în care ai simțit că viața ta e grea! Iartă-mă! 


Mulțumesc Doamne că mi-ai dat un copil atât de bun, blând și sensibil! Arătă-mi și deschide-mi ochii să văd cum să nu stric lucrarea ta, perfectă, ca tot ce faci Tu. Ai grijă de ea și ajută-mă să o pot face și eu în așa fel încât să rămână a Ta mereu! 

 
  

 „Liber la educație sau educație la liber?” (III)

 „Liber la educație sau educație la liber?” (III)

Duminică a avut loc conferința „Liber la Educație sau Educație la Liber?” Am așteptat acest eveniment cu mari emoții, în special pentru că Irina începe școala la toamnă iar eu simt că am nevoie de ajutor.

Așa cum probabil știți, evenimentul a fost moderat de Alice Nastase Buciuta iar  vorbitori au fost Gaspar Gyorgy, Oana Moraru, Carmen Lică și Larisa Petrini. Nu voi reda în detaliu despre ce a vorbit fiecare ci voi spune cu ce am rămas eu la finalul evenimentului.

 

            Cu ce am plecat acasă de la conferință? 
În primul rând, cu sufletul împăcat și mai liniștită în ceea ce o priveste pe Irina și greșelile pe care le-am făcut față de ea. De multe ori am presat-o, i-am vorbit răstit, nu i-am apreciat eforturile sau i le-am minimizat. Ei bine, acum mi s-a întărit convingerea că nu e chiar așa de grav, că (o citez pe Oana Moraru) toți „ne bulim” copiii, toți facem greșeli.  Să nu ne mai stresam atât în legătură cu asta ci să avem încredere că din suferință la un moment dat poate lua naștere o pasiune. A nu se intelege că de acum voi greși în continuare intentionat, cu scopul acesta.

O să încerc mai mult să mă comport cu ea având clar în minte ce adult va deveni. Căci asta depinde în mare măsură de mine. Un rol important în procesul acesta îl au și educatorii și profesorii care pot avea puterea să vindece rănile lor și să scoată la iveală pasiuni ascunse.

O să fiu atentă care va fi starea Irinei la sfârșitul orelor ca să-mi dau seama dacă e ceva în neregulă la școală.  O să fiu atentă la atmosfera din clasă și la chipul doamnei când își privește elevii. Sper să am ochi să văd și minte deschisă să înțeleg.  Căci, așa cum am mai spus, și de persoana educatorului depinde viitorul copilului meu. Iar dacă o să simt că nu este în regulă o voi muta la altă clasă sau chiar la altă școală. Eu mi-am iubit învățătoarea. Ea a fost cea care a avut încredere în mine tot timpul. Ea m-a convins că pot să învăț atunci când ai mei nu credeau asta și-mi spuneau că nu se va alege nimic de mine.  De dragul și dorul ei mergeam alergând la școală și abia așteptam să se termine vacanțele. Asta sper si pentru copilul meu, să aibă parte de o învățătoare și de profesori care să o ajute să înflorească.

Gaspar spunea că fiecare floare înflorește dacă primește ceea ce are nevoie, îndiferent de solul pe care crește. Sper totuși ca eu să fiu un sol bun pentru copiii mei iar la școală să găsescă grădinari iubitori care să îi îngrijească și să le ofere ceea ce le lipsește.

Alta idee cu care am plecat acasă este aceea de a mă juca mai mult. Voi încerca să nu spun: „Gata joaca, hai la teme!” sau „Glumim, râdem dar să trecem și la lucruri serioase acum!” Voi încerca să mă joc de-a școala, să învățăm distrându-ne. Dar cel mai mult voi încerca să o las să-și facă singură temele, fără pix roșu și presiune. Căci nimeni nu învăță de frică.  Frica fragmentează identitatea. În acea stare poți stoca sau reda dar nu-ți însușești pe termen lung cunoștințele astfel acumulate. Învățarea se face pentru ceilalti. Ca să învețe pentru sine, învățarea se face prin compasiune, prin descoperire, prin joc, liber, fără constrângeri.

Copilul trebuie să se simtă întotdeauna în siguranță! Sper să nu uit asta niciodată! Sper să reușesc să le transmit copiilor mei că nu voi renunța la ei niciodată, că îi voi purta în suflet întotdeauna, că nu trebuie să le fie teamă de mine orice ar face.

Tot duminica, am mai învățat de la Larisa Petrini, ambasador Jamie Oliver in Romania, despre epidemia de obezitate cu care ne confruntăm și care sunt cauzele acesteia. Acum mă voi gândi de doua ori înainte de a le da fetelor înghețată sau orice alte dulciuri. O să încerc sa fac în casă, așa cum făcea și mama mea.

Dacă ar trebui să redau într-o singură fraza ce am învățat eu de la cei trei minunați vorbitori aceasta ar fi:
Singurul lucru care contează în educația copilului tău este busola ta de mamă! 



Cam atât despre duminica mea, o zi minunată în care mi-am încărcat bateriile cu energie pozitivă, mi-am pus în ordine gândurile și mi-am setat câteva prioritati.

Mi-a placut tot dar cel mai mult mi-a plăcut de Gaspar Gyorgy. Atât de mult încât la final, când se puneau întrebări din sală mă gândeam să-l întreb  dacă pot să-l îmbrățișez. Sper să se țină de cuvânt Alice Nastase Buciuta și să organizeze o tabără cu Gaspar.
Mulțumesc Mozaic Media că mi-ai dat ocazia să particip la un eveniment atât de frumos unde am învățat atât de multe!

Și nu în ultimul rând, le mulțumesc organizatorilor și partenerilor: Orange România- partener principal, Dacia România,  NN, Boiron, RawBite România, English Schoo Academy,  Școala Step by Step București,  Sloop, Kinderpedia,  Bucate delicioase și Nescafe Dolce Gosto România.  Ei sunt cei care au făcut posibil un asemenea eveniment. Felicitări!  A fost minunat! MAI VREAU! 🙂

Elefanți,  cuci, cai și EU

Elefanți,  cuci, cai și EU

Prin toata casa, oriunde mă uit, văd jucării.  Chiar și în baie.  Vreau să cred că nu avem multe, dar imi dau seama că, deși mi-e greu să recunosc, nu e chiar așa.  De multe ori am vrut să dăm din ele altor copii dar am renunțat doar la câteva, căci, atunci când e vorba de dat, toate sunt utile și fix atunci încep să prezinte interes. 
La curățenia generală le punem intr-o cutie și de-acolo fetele le scot pe rând, una la câteva zile, până se umple casa din nou.  Cred totuși că e nevoie să fac o selecție mai atentă pentru că a devenit neîncăpătoare cutia noastră.  

Mă gândeam zilele acestea la jucăriile copilăriei mele. Mi-am dat seama că nu prea am avut. Mă jucam pe uliță cu copiii, săream coarda sau elasticul, ne cățăram, ne alergam, ne ascundeam și câte și mai câte nu făceam. Nu ieșeam afară cu jucării la noi ci ne jucam cu bețe sau cu pietricele, cu frunze sau cu ce găseam interesant.  Nu plimbam păpuși în cărucioare colorate ci ne plimbam unul pe altul în roabă sau în căruțul de butelie. Iar păpușile ni le făceam din frunze de porumb. Nu aveam tablete sau telefoane de jucărie. Nu aveam mai nimic. Aveam doar chef de joacă și imaginație bogată.

Îmi amintesc că prima mea păpușă am primit-o în clasa I dar nu m-am jucat cu ea de teamă să nu o rup. Am avut grijă de ea și o am și acum. A stat în vitrină în toți acești ani. I-au venit de hac fetele mele care i-au rupt mâna în primele cinci minute de joacă. Dar o păstrez și așa, fără o mână, căci e prima mea păpușă. Nu a fost jucăria mea preferată dar îmi aduc perfect aminte ziua în care am primit-o și câtă bucurie mi-a adus. 

 Jucăria mea de suflet a fost o sabie de lemn cioplită de mine. Tare mândră eram de ea. Am făcut-o  cu briceagul bunicului meu dintr-o blană. M-am tăiat,  m-am zgâriat în așchii dar nu m-am lăsat păgubașă până nu a ieșit cum am vrut eu.  Era grea dar eram convinsă că așa sunt și săbiile adevărate.  O țineam cu două mâini și abia o ridicam deasupra capului. O purtam la brâu legată cu un cordon și mă plimbam cu grijă să nu mă împiedic în ea. Nu știu ce i s-a intamplat, dacă a ajuns pe foc în vreo iarnă sau dacă a fost aruncată. Acum că mi-am amintit, voi întreba și când voi merge la casa părintească o voi căuta.

Ce m-a făcut să mă gândesc la jucăriile copilăriei mele? Un eveniment atât de frumos despre care nu am cum să nu vă povestesc și vouă. Este vorba despre expoziția Elefanți,  cuci, cai și EU,  parte din proiectul Asociației  Da’DeCe, „Start, Muzeul Copilului”.

Este o expoziție interactivă pentru copii cu subiect cultural, organizată cu scopul de a-i familiariza cu ideea de jucărie veche-grija față de ea în special și față de ce e vechi în general. 

 În cadrul expozitiei sunt prezentate jucării donate de dl Iosif Herțea, un important muzicolog. Acestea sunt organizate pe zone tematice unde copiii au de facut diferite activități. De exemplu, la stația jucăriilor de plastic vor face cunoștință cu un personaj pe nume Plastic, vor confecționa jucării din acest material și vor afla informații despre acesta.

 

Participând la expozitie, copiii află lucruri noi în joacă, construiesc jucării pe care le pot lua acasă sau le pot lăsa acolo. Este un spațiu interactiv de joacă și experiment, o întâlnire cu jucării vechi și noi, cu mesajul de a prețui lucrurile și obiectele cu amintirile lor și a le oferi mai departe.

 Copiii și părinții se pot juca, povesti, explora o lume de obiecte, personaje, gânduri, sentimente și amintiri.

Expoziția s-a deschis azi, 8 iunie și se desfășoară până pe 30 iunie, în Bucuresti, la Arcub, Sala Arcelor (Str Lipscani, nr 84-90). 

Noi din păcate nu vom putea ajunge dar m-aş bucura să aud că voi reușiți.  Să-mi povestiți ce ați văzut și ce jucării v-au făcut să vă întoarceți la copilărie.  Și mai ales, vă rog să  faceți poză dacă vedeți vreo sabie de lemn.

Iar de la cei mai curajoși (eu nu sunt) sper să vad cât mai multe filmulețe, ca răspuns la provocarea lansată de asociația Da’De ce, cu jucăria voastră preferată. Deci, start la scotocit printre amintiri! 

#jucariadecolectiepreferată