Săptămâna asta a fost una foarte grea. Luni cea mică a fost extrem de mârâită și nicicum nu am reușit să fim pe aceeași lungime de undă. Marți a început să facă febră, stare care a durat până vineri când i-au apărut bubele. Imediat după erupție şi-a revenit miraculos, febra a trecut și era forte veselă, cu chef de joacă și de mâncare. Între timp cea mare a fost în regulă, până vineri când a început ea cu mârâiala. Aceeași placă, alt copil. Duminică, și celui mic i-au apărut bubițele. Cea mare încă are febra fără bube, ceilalți doi au bube fără febră.
Pentru weekendul ăsta aveam o mulțime de planuri. Le-am anulat, evident, pe toate și am rămas în casă. Cu toate astea, azi am fost tare fericită. Îl adormeam pe cel mic și îmi venea să dansez. Și mă gândeam că, deși nu s-ar zice, sunt norocoasă. Ce motive am? Multe:
– în primul rând că suntem acasă, nu internați la spital
– că au suportat destul de bine tot. Au avut crampe și febră moderată dar nu cât să le transforme în „legume”
– că au avut momentele „grele” pe rând
– că am stat în casă și ne-am jucat (mai mult cu tati) -chiar era nevoie de asta
– ca weekendul fără planuri a fost muuult mai liniștit decât dacă făceam ce aveam pe listă.
În plus, mi-a dat o stare de bine faptul că tati şi-a cam pierdut răbdarea de vreo doua ori. El de obicei e foarte calm, iar eu, „crizata” casei. Uneori am impresia că sunt exagerată și că o iau razna (mai ales când îl văd pe el aşa bun și blând). Faptul că el s-a enervat mi-a arătat că sunt în regulă, că sunt normală. Nu, nu îmi justifică mie ieșirile, doar le normalizează :).
Aaa, era să uit, tot weekendul ăsta am trecut cu bine și peste un cutremur. Un motiv în plus să fiu recunoscătoare și să consider că saptămâna mea grea a avut totuși un final fericit.
Mulțumesc, Doamne! Ai grijă de noi!