Îl țin în brațe și plâng. Ne uităm pe geam și dansăm încet. Pe geamul din dormitorul nostru. Suntem acasă, slavă Domnului! Ce frumos și bine e aici! Ce liniște!
Ai grijă Doamne de noi! Ține-ne sănătoși, măcar cât să nu fie nevoie să stăm în spital. Nu vreau să mă mai întorc niciodată în locul acela unde asistentele au uitat că pacienții sunt bebeluși iar mamele însoțitoare sunt oameni. Acolo unde îi aplică copilul tratamentul blând doar dacă „dai de-o ciocolată”. Acolo unde sunt în stare să te lase să dormi pe scaun dacă nu ești atent. Acolo unde nu dau doi bani pe tine și pe copilul tău și nu fac mai mult decât scrie în fișă decât dacă le stimulezi.
Am plecat de acolo cu un gust amar. Sau, mai bine zis, un dezgust, față de femeile în halat care au uitat să ajute dezinteresat. Da, e drept, nu toate. Și îmi pare rău că generalizez dar sunt așa de multe oi negre… Pur și simplu m-am îngrozit văzând până unde pot ajunge ca să te facă să le bagi mâna în buzunar.
Dă-le Doamne suflet celor care s-au lăsat înrăiți de neajunsuri și au uitat să fie oameni! Iar mie, te rog, dă-mi răbdare, să nu mă mai cert cu nimeni!