Neliniște

În ultima vreme sunt nervoasă, tristă și am o stare foarte proastă. Nu-mi găsesc locul și liniștea. Și mă trezesc adesea oftând. Atunci îmi aduc aminte că maica mea mă întreba mereu ce am, de ce oftez. Și nu mă credea când îi spuneam că n-am nimic. La ea oftatul era mereu cu motiv și de cele mai multe ori spunea „Of, lua-m-ar moartea să mă ia!”
Am urât expresia asta și încă o urăsc! Și culmea, îmi amintesc ea la fiecare oftat. Nu, eu nu vreau să mor. Eu doar oftez…şi mă oftic! Am toate motivele din lume să fiu mulțumită și fericită. Și în loc să fiu recunoscătoare eu stau și-mi caut de oftat.

Of! Nu, nu întreba! Nu am răspuns și nici motive. Sau, dacă stau să mă gândesc, aș putea spune că am, mai ales când văd cum trece timpul și copiii se transformă din prunci în oameni mari și nu-mi ajunge să mă satur să-i țin la piept după pofta inimii mele. Sau când văd cum tot el (timpul) îmi fură zile din viața părinților meu și le albește din ce în ce mai tare părul. Când văd cum totul se transformă și se strică sub ochii mei când eu aleg să îmi plâng bunăstarea. Când una după alta se duc zilele și nu apuc să spun tuturor celor ce contează- cât contează, cât îi iubesc și cât le mulțumesc!

Da, aș avea totuși motive. Dar, totuși, nu mă întreba de ce oftez…

Lasă un răspuns