-Nectaria, hai mai repede că e târziu!
-Heeei, de ce mă grăbești? Ce, eu sunt adult? Eu fac caca acum, nu sunt adult să mă grabesc! Doar adulții se grăbesc! Eu sunt copil, lasă-mă liniștită!
Atunci când Nectaria mi-a spus asta în mintea mea s-a declanșat ceva. Ceva care m-a făcut să spun: „Stop! Unde alergi aşa? De ce le zoreşti atât?” Și m-am gândit mult cum să fac să schimb lucrurile. Am început cu pași mărunți, ne trezim mai devreme, ne gândim de seara la ce haine îmbracă, facem din timp bagajele, etc. Nu mereu reușesc, dar încerc. Și chiar dacă eu mă grăbesc, nu le mai spun lor de zeci de ori că e târziu, că întârziem, că nu avem timp, etc.
Uneori simt că îi grăbesc pe ei ca să am timp de mine. (Mi-e greu să recunosc dar așa este, uneori îmi doresc să ii văd mari. Apoi mă uit la ei și îmi pare rău că am gândit asta.)
La primul copil stăteam zile întregi fără să fac un duș. Mă dedicam ei și uitam de mine și din cauza asta eram mai tot timpul nervoasă și dornică de evadare. Ajunsesem să îmi doresc să mă îmbolnăvesc, căci în felul ăsta aveam timp să zac, să dorm și să nu mai fac nimic. Apoi, încet, încet, mi-am revenit căci mi-am dat seama că nu vine o zi în care, gata, de atunci încolo mi se dă timp mai mult. Am înteles că eu împart timpul meu și totul depinde numai de mine. Așa că am început să fur din timpul lor.
Uneori îmi pun o mască în timp ce ei sunt ocupați cu joaca (şi se amuză extraordinar când mă văd cu mierea/oul/iaurtul pe față.) Dacă nu au, le fac eu de lucru cât să-mi beau cafeaua. Alteori mă închid în baie și mă pensez, mă epilez, îmi dau cu crema sau pur și simplu îmi studiez ridurile în oglindă. În fiecare zi mă machiez, fie că ies, fie că nu, măcar cu mascara și dermatograf. Nu plec niciodată fără să mă dau cu ruj și parfum. În timp ce fetele se îmbracă (și le ia destul de mult timp) eu fac duș. Dacă sunt gata înaintea mea, mă așteaptă să mă machiez. Le văd cum se uita la mine și știu ca Irinei îi place că fac asta. Nici ea nu pleacă fără să se moțeze puțin.
Poate că sunt mărunțișuri cu care pierd vremea. Poate că ar trebui să stau în parc cu ei în loc să pierd cele câteva minute în oglindă. Poate. Dar eu nu mai concep să fiu altfel. Și mi-e bine cu mine așa.
Din când în când simt nevoia de mai mult timp pentru mine. Și pot spune că sunt o norocoasă. Soțul meu mă îndeamnă să ies, stă cu copiii, face tot ce poate ca eu să fiu mulțumită. Și sunt. Astfel, uneori merg la conferințe, la plimbare, la cumpărături sau pur și simplu ies singură. O, da, și ce bine e! Deși gândul e acasă, deși sun de zeci de ori să văd ce fac, e minunat! Și în weekend am parte de liniște căci mergem la țară la bunici, care sunt o mare binecuvântare și un imens ajutor. Astfel, avem parte de vizite, seri cu jocuri de societate, ieșiri în doi, (fie ele și scurte, la o înghețată) sau pur și simplu stat degeaba.
Cred ca tărie că fiecare mamă are nevoie de timp pentru ea, fie că acesta e în timpul zilei, în reprize scurte, fie că e seara, după ce copiii dorm, fie că e la sfârșit de săptămână! Cumva, fiecare trebuie să-şi facă o fereastră către sine!
Eu sunt o norocoasă, acum îmi dau mai bine seama. Daaar, chiar și așa, tot îmi doresc mai mult. Sunt câteva lucruri pe care nu reușesc să le fac din lipsă de timp dar de acum mă voi strădui și mai mult. Deja am pus cărți pentru mine în colțul lor de citit, deja am hotărât la ce sală să reiau antrenamentele și deja mi-am comandat câteva cosmetice noi.
Mulțumesc, Florina Badea și Laura Gherghe că m-ați făcut să mă gândesc mai mult la mine! Sunt bine, dar se poate și mai bine!
Mi-am amintit, cu aceasta ocazie, și un articol mai vechi în care abia începusem să fur.