Liber la educație sau educație la liber? (I)

Liber la educație sau educație la liber? (I)

Ieri fetele mele au fost pentru prima dată într-o excursie. Pentru Irina, care are cinci ani, n-am avut prea mari emoții și știam că se va descurca. Dar pentru cea mică, care abia a împlinit trei ani, și care încă doarme la prânz zilnic, mi-am făcut mari griji. Mă gândeam că va plânge, că nu va mânca bine, că nu va putea să doarmă în autocar, că nu se va descurca la toaletă și am stat cu inima strânsă toată ziua. Au venit vesele și fericite și mi-au spus: „nu ne-a plăcut deloc dar ne-am distrat de minune”. Nu erau murdare, ude, înfometate, însetate sau obosite așa cum mă gândeam eu ci zâmbitoare și liniștite.

 Acum sunt puțin îngrijorată pentru Irina  care mâine pleacă în tabără. Cinci zile departe de ea nu știu cum vor trece dacă una mi s-a părut atât de grea. 

Prietenii îmi spun că sunt curajoasă și  mă întreabă de ce o las, oare nu e prea mică? Curajoasă nu mă simt, din contră, sunt cu pielea de găină pe sub haine. Dar, sincer, o las pentru că am impresia că stau prea mult cu gura pe ea. O stresez tot timpul, o corectez și o controlez mereu. Și daca  singură îmi dau seama de asta atunci în mod cert lucrurile stau și mai rău de-atât. Și tocmai de-asta o las, să mai scape puțin de mine de pe capul ei. Nu vorbesc de celelalte beneficii, de responsabilitate sau de sentimentul de încredere pe care aceasta experiență ar trebui să i-o ofere ci de libertate.  O liberate pe care am impresia că o dau cu prea mare zgârcenie. Și simt că aici am mult de lucru! Vreau să trec de la linguriță la lingură! Mai ales că în curând începe școala.  Mă gândesc cu groază că nu știu cum să fac să îi ofer libertatea de a face singură temele sau de face ghiozdanul pentru a doua zi. 

În ultima perioada mi-am dat seama că sunt din ce în ce mai obsedată de control și mi-e teamă că-i voi sufla mereu în ceafă, că voi scrie cu roșu pe caietele ei sau că îi voi rupe paginile. Nu știu de ce sunt așa căci pe mine nimeni nu m-a verificat la teme. Niciodată! În clasa a doua am rugat-o pe mama mea să mă ajute la o adunare. Trebuia să ajung la răspuns punând întrebări iar ea mi-a dat răspunsul „băbește”. I-am spus atunci că habar n-are să rezolve cum trebuie o problemă și am crezut asta cu tărie. Astfel, preferam să mă duc cu tema nefăcută  decât să o întreb pe ea. Din fericire a fost de acord  cu decizia mea de a nu o implica și nu a insistat.  Rareori mă întreba dacă am scris sau dacă am învățat.  Și mă credea pe cuvânt, nu mă asculta și nu-mi verifica temele. 

 Asta îmi doresc și pentru Irinuca, să pot să îi dau aceeași libertate pe care am avut-o și eu.  Dar pentru asta, mai întâi trebuie să scap cumva de nevoia de control pe care o conștientizez din ce în ce mai des.
 Știu că totul depinde de mine, știu că nu exista o rețetă universal valabilă dar câteva sfaturi mi-ar prinde tare bine. Sper să le primesc de la Oana Moraru, duminică,  11 iunie, în cadrul conferinței „Liber la educație sau educație la liber? la care particip cu mari speranțe. 

Înainte de a vorbi despre acest importamt eveniment, vreau să vă povestesc despre primul meu contact cu Oana.  Am cunoscut-o acum un an, când treceam printr-o etapă mai dificilă cu Irina, în care ea aștepta să fac eu totul în locul ei, inclusiv să o încalț. Am citit diverse articole și am ascultat diferite persoane dar toate sfaturile erau, în mare, cam la fel.  Mai exact, eram sfătuită să fac eu pentru ea totul pe motiv că sigur are nevoie de atenție și astfel știe să o ceară. Era adevărat, tocmai apăruse pe lume al treilea copil al familiei noastre și probabil ea se simțea neglijată. Am încercat să o ajut și să fac tot ce-mi cerea dar nu a funcționat căci, deși mă străduiam, nu puteam să ascund cât eram de nemultumită  de ceea ce se întâmplă. Apoi,  evident, mă simțeam vinovată pentru asta.

 În astfel de momente  am cunoscut-o, la o conferință,  pe Oana, cea care mi-a deschis ochii și m-a convins că sunt normală.  De la ea am învățat că e bine să îți ajuți copilul dar nu să faci în locul lui ceea ce poate face singur. Că e bine să fii lângă el la nevoie și  nu în spatele lui să-l împingi. Copilul trebuie să faca tot ce poate căci va ajunge la școală și nu va reuși nici să se-ncalțe singur. 

 Cum m-au ajutat pe mine mai precis sfaturile Oanei? I-am explicat Irinei că eu sunt lângă ea să o ajut acolo unde e nevoie, unde nu poate, nu acolo unde poate dar nu are ea chef să facă. I-am spus să apeleze la mine când nu se descurcă și eu o voi învăța/ajuta până cand  reușește singură. A fost destul de dificil, fiind obișnuită să îi aduc eu până și apă deși era perfect capabilă să-și ia singură. Dar până la urmă a înțeles. 

Acum face singură tot ce poate, eu nu mai intervin când își alege hainele și se îmbracă și nici la duș. În plus, am stat de vorbă de multe ori și am învățat-o să ceară atenția, să mă tragă de mânecă și să-mi spună : „Hei, am nevoie de tine, de o îmbrățișare!”. Lucrurile s-au aranjat frumos de când am scăpat de mârâiala aia continuă, „Vreau să mă încalți tu!”, „Apă!”, „Vreau să mă speli tu!”, „Dă-mi tu șosetele! „, etc.

Acum, revenind la discuția despre scoală,   sper să mă ajute Oana și de această dată căci simt că din nou m-am blocat. I-am dat copilului meu mână liberă în multe situații dar simt că nu e destul și nu știu cum să fac să măresc doza de libertate.

La acest eveniment am ținut morțiş să particip pentru că se vor discuta exact lucrurile care mă frământă cel mai tare. De exemplu:

  • Cât de mult trebuie să-i împingem de la spate pe copiii noștri pentru ca ei să învețe lucrurile care contează în viață și câtă libertate trebuie să le lasăm pentru a descoperi singuri ce este important pentru ei, cu adevărat? 
  • Cum trasăm linia fină și atât de importantă dintre libertate și susținere, cum reușim să îmbinăm insistența cu independența? 
  • Ce decidem azi, ca părinți, ca să nu regretăm mâine ca bunici, ce nu facem azi ca să poată face ei, copiii noștri, în viitor?


 În plus, în cadrul conferinței, alături de Oana Moraru, vor veni ca speakeri Gyorgy Gaspar si Carmen Lica, iar Special Guest va fi Larisa PetriniEvenimentul va fi moderat de Alice Nastase, redactor-sef al revistei Marea Dragoste-Tango. 

Abia aștept să îl ascult din nou pe Gaspar, cel care în trecut m-a făcut să plâng cu discursul lui emoționant!

 Nu puteam rata asemenea ocazie și le mulțumesc celor de la Mozaic Media că mi-au împlinit dorința! Ba, mai mult de atât, voi participa ca partener media și voi face live blogging de la eveniment. 

Ce ziceți, cine vine cu mine? Daca v-am convins că trebuie să participați dar nu aveți cu cine să vă lăsați copiii, nu vă faceți griji ci veniți împreună, evenimentul este child friendly și sunt organizate diverse activități și ateliere pentru cei mici.

                      Concurs

Si pentru că „Dar din dar se face Rai”, vă ofer două invitații. Ce trebuie să faceți pentru a câștiga? Simplu:

–  like paginilor Pași Mărunți și Mozaic Media

–   lăsați pe blog, la acest articol, un comentariu în care să-mi spuneți motivul pentru care vreți să participați. 

Aveti timp până marți/6 iunie, inclusiv. Voi alege cele mai convingătoare răspunsuri și voi anunța câștigătorul în cursul zilei de miercuri. Succes! 

26 de gânduri despre &8222;Liber la educație sau educație la liber? (I)&8221;

      1. Mi-ar fi plăcut, îți dai seama, dar poate dacă as fi știut mai din timp. Merg la Food Bloggers pe 7, așa ca pe 6 sunt la serviciu. 😔
        Data viitoare, cu siguranța! ❤️

        Apreciază

  1. Sunt o mamica cu 3 copii și mă regăsesc în cele relatate de tine în articol. Recunosc ca, inițial am zis ca va fi ușor cu 3, dar constat la fel ca am tendința de a controla și unori de a oferi soluții. Ideea e, în ce măsură îi putem învăța din experiențele noastre, dacă îi putem învăța sau mai mult îi bulversam?
    Pe mine m-a marcat scoala românească mai mult în sens negativ căci am învățat cu frica și cu presiunea notelor din cauza context ului familial al unui divorț.

    Apreciază

    1. Buna! Imi pare rău pentru amprenta lăsată de scoala, în ultima vreme tot aud asta. La mine, din fericire a fost diferit. Dar cred ca a contat foarte mult si atitudinea degajată a părinților mei, care mi-a permis sa învăț de drag nu de teama notelor. Mult succes, sper sa aflati de la Oana răspunsul la toate frământările!

      Apreciază

  2. mie personal, din școala nu mi-au rămas detalii, zic eu neimportante pentru reușita mea in viata (ani de domnie, tipuri de roci, clasificarea tipurilor de poezie sau mai stiu eu cate altele), asa ca poate Oana ma ajuta sa gasesc cea mai buna cale sa il determin pe copil sa îmbine amalgamul de materii nefolositoare cu cele care adevărat conteaza fara ca el sa treacă in extrema „nu am nevoie de asta, nu învăț” iar eu cum procedez, mai ales ca ii înțeleg poziția: „sunt de acord cu tine, nu ai nevoie sa stii cand a domnit Neagoe Basarab, dar totuși trebuie ca sa nu iei nota mică”, nota mică care de altfel pe mine nu m-ar interesa daca nu ar fi nevoie de ea la admitere mai departe.
    In plus, imi doresc tare mult sa-l cunosc pe Gaspar si bineînțeles pe toti cei prezenți la conferința.

    Apreciat de 1 persoană

  3. Mi-as dori sa aflu cum ii insufli unui copil increderea ca poate reusi si singur? Ca nu exista alegeri proaste, ci ca e important ca el decide singur si atat? Ca important este sa incerce, chiar daca ptr a reusi ar fi nevoie de mai multe incercari.

    Apreciat de 2 persoane

    1. Bună, Lilia! Si mie mie-ar plăcea sa aflu răspunsul la aceste întrebări. Eu îi zic destul de des Irinei sa încerce inainte de a spune ca nu poate dar ea are o reținere care cred ca e cauzata de atitudinea mea. Eu zic „hai ca poti” dar uneori îmi mai scapă și cate-un „dacă nu ești în stare”…

      Apreciază

  4. Eu sunt foarte curioasa de punerea in oglinda a durerilor noastre de scolari pionieri – cu intrebarile „Dar colegu’ ce nota a luat?” sau sedintele in care parintii erau „scosi la tabla” ca are copilul note mici sau nu e atent (perspectiva „Copilul invizibil” al lui Gaspar) si mesajele educationale de incurajare a invatarii pentru sine si independenta in educatie (Oana Moraru); cum iti infrangi tu ca parinte pornirile comparative (ca doar noi asa am fost crescuti) si cum starnesti curiozitatea in invatare, in acest sistem de invatamant de stat in care exista foarte mare presiune pe note; cum iti ajuti copilul sa aiba propria voce intr-o clasa de 32 de copii, cu multa materie de predat si fara timp de consolidare; cum poti sa suplinesti educatia formala, fara sa faci pe profesorul acasa. 🙂

    Apreciat de 2 persoane

    1. Bună! M-ai cucerit! Și eu sper sa aflu răspunsul la întrebarilel tale, mai ales la „cum iti ajuti copilul sa aiba propria voce intr-o clasa de 32 de copii, cu multa materie de predat si fara timp de consolidare”. Sper din suflet ca timpul sa îi permita Oanei sa ne răspundă tuturor.

      Apreciază

    1. Nu știu ce mă așteaptă! Am impresia ca tu, Laura, ai aflat deja iar întrebarea ta mă cam sperie. Adică interesul ăsta nu e natural? Nu sare în sus de bucurie la teme? Glumeam. Dar tot m-ai pus pe ganduri…

      Apreciază

  5. Lucrez intr-o gradinita in care independenta copiilor vine ca un scop natural si insusit, dar uneori mi-ar placea sa stiu cum ma situez in linia aceea fiina, intre prea multa implicare a adultului si permisivitate. Pe Oana si pe Gaspar ii respect goarte mult si chiar cred in procesul de continua invatare, mai ales ghidat de persoanele potrivite.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Ce frumos, sunteți un exemplu pentru mine! Va admir pentru aceasta învățare continua in care credeți dar și pentru răbdarea dumneavoastră caci sunt convinsa ca aveți multă.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s